Duminică, 10 septembrie, spre prânz, la Călăraşi asfaltul se lipea de tălpi. Din grijă, nepoata l-a sunat pe Mihăiţă, şi după vorbă i s-a părut vesel. În aceeaşi zi l-a mai sunat de câteva ori dar nu a mai primit nici un răspuns. Seara a sunat şi doamna C. de la Liceul Auto. Nici un semn…
Marţi, pe când băteau clopotele la mănăstiri anunţând Sfânta Liturghie, doamna C., intrată la griji, a deschis uşa apartamentului din str. Flacăra, Bl. B15…
În sufragerie, Mihăiţă adormise cu o carte în mână…
*
Paul Mihai I. Cotenescu avea toate datele care l-ar fi făcut pe alt om să se ferească de lume: scund, rotofei, fonfăit şi cam surd, cu puseuri de orgoliu, suspicios şi zgârcit până la lumânarea şi măslinele lui Hagi Tudose…
E de mirare cât de decis şi-a croit viaţa. Dezinhibat şi fără complexe, Mihăiţă şi-a socotit bine zilele, îndreptându-se prin carte spre lumină. Rigoarea, disciplina şi truda (atributele unui arhivist de soi) l-au făcut să se impună semenilor săi, să fie preţuit şi respectat.
Mulţi ialomiţeni sau călărăşeni (ce împărţire artificială, născută din orgoliu, mândrie şi neghiobie!) îţi vor răspunde că Mihai Cotenescu a scris 50 de articole despre istoria agriculturii sau a învăţământului, publicate în reviste de specialitate, că a semnat monografii (Monografia judeţului Ialomiţa, 1981, Alexeni, Amara), că este autorul Îndrumătorului în Arhivele Statului Ialomiţa (1985) şi împreună cu Alexandru Vlădăreanu, în 1991, a tipărit, prin Direcţia Generală a Arhivelor Statu-lui, o carte de anvergură : Tezaur de documente ialomiţene.
Altădată, s-a aşezat la masă în locul meu şi mi-a luat caimacul (ce-i drept cu mâna altuia ). A „scris” o carte cu un titlu baroc, Nicolae D. Cornăţeanu: o viaţă dedicată progresului agriculturii româneşti, publicată la Slobozia, în 2015, sub egida Muzeului Agriculturii. Nu m-am supărat, îi eram dator.
Licenţiat la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti (1970; am fost colegi), în 1994 va obţine titlul de Doctor în Istorie. Până atunci a fost muzeograf, profesor şi metodist la Călăraşi, dar şi Director la Filiala Arhivelor Statului Ialomiţa (Slobozia, 1976 – 1990).
În 2011 devine vicepreşedintele Societăţii de Știinţe Istorice, unde va rămâne leadership până duminică, 10 septembrie 2017, când a adormit cu cartea în mână…
Amintiri, doar două.
Călăraşi, 1970, cu ceva timp înainte de Crăciun. La Teatrul Popular îl jucam pe Ion, din „Aceşti îngeri trişti”. Când aveam repetiţii eram cazat într-un hotel de scânduri, un fief ocupat cândva de dizeuse şi fete de aprozar. În ziua de-atunci urma să mă întâlnesc pe seară cu Mihai Cotenescu, să ne cinstim. Invitaţia lui, surpriză mare.
Am încărcat godinul cu brichete şi lemne dintr-un scaun rupt şi am mai băgat un cărbune să fiu sigur că am să mă încălzesc repede. Am adormit . Uşa de la godin s-a deschis şi brichetele au căzut peste cărbunii din tava de tablă. Când a venit Mihăiţă – supărat că nu ajunsesem la întâlnire – visam că trec Dunărea într-o căruţă trasă de crapi. Uşa de la cameră era peste masă şi geamurile de la fereastră sparte. Cu adevărat, o dată mi-a deschis Mihăiţă uşa şi atunci m-a scăpat de moarte.
Slobozia, decembrie 1989, pe când umblau „teroriştii”. De la Muzeul Judeţean Ialomiţa pândeam împreună cu Mihăiţă mişcările duşmanilor. El ajunsese revoluţionar după ce fusese dat afară de la Arhive (nu doar pentru pepenii de la 23 August, pe care a refuzat să-i mai livreze inspectorilor de la Bucureşti) şi trimis să mă „muzeografieze”?!
Pe când era cu uşa în spinare, luminile erau stinse şi rafalele de mitralieră făceau imposibilă zăpada sub cer, Mihăiţă are o revelaţie: „Sângele nostru e un dar”. L-am privit îndelung şi l-am înţeles puţin. Azi i-aş răspunde după Toma d Aquino: „Darul propriu-zis e donaţie fără întoarcere”.
*
„Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani” (Psalmul 89. Rugăciunea lui Moise, omul lui Dumnezeu ).
Răzvan Ciucă,
Slobozia, 2017,
înaintea Duminicii „Pescuirea minunată”
