Nu departe de Baltă, între Maltezi şi Retezatu, în larga Vale a lui Ilie, lângă drumul vechi care ducea de la Feteşti spre Pădurea Chirana, primăvara când se topeşte zăpada se vede o cruce mică de piatră…
*
Cândva, Săltava era cel mai mare prival (braţ) din Balta Ialomiţei; curgea pe teritoriul satelor Borduşani, Făcăieni, Găiţa, Vlădeni, şi se vărsa în Dunăre în apropiere de Piua Petri, lângă pichetul Gura Săltavei.
Gavrilă, fiu de moşnean întârziat în Maltezi, aflase de la egumenul mănăstirii Mislea, vecină în apus cu moşia Pârţani a lui Barbu Catargiu, iar în miazăzi cu moşia moşnenilor maltezeni (stă scris în Cărţile de hotărnicie dintr-un ev mediu revolut), că Vlad Vintilă voievod întărise mănăstirii Arghiş (Argeş), la 1533 (7o41), iulie 3, „balta care se cheamă Săltava şi cu toate iezerele şi din hotarul de sus, pe la Voina şi pe la Părăuşul până la Grumazul Brânzeşului şi între Secure şi pe Lănujda, până la biserica Curvelor” (topic la Săltava, despre care istoricul N. Stoicescu presupune că ar fi cea mai veche biserică din Futeşti /Feteşti).
Când Gavrilă invoca numele şi locul bisericii, îşi amintea şi de Şocariciu, şi de Cocargeaua, roşea şi îşi făcea cruce ca de ucigă-l toaca. Povestea noastră se va urzi prin aceste locuri…
Gavrilă era bărbat harnic şi ruşinos. Ca moşnean, adică ţăran liber, se bucura în devălmăşie de o sfoară de moşie la Maltezi, pe care punea mei, şi de ceva prăjini în lunca din apropierea Vlădeanilor (Vlădeni), pe Popina cu Morminte, unde când şi când slobozea iepele. El, singur, cică ar mai fi avut şi alte locuri, mănoase şi cu noroc, dar cu timpul acestea au rămas de lege, pentru că n-a avut nici o carte pentru ele. Locurile dinspre Vlădeni le-a luat, cu carte, mănăstirea Sfântul Ioan, care primise de la domnul Nicolae Mavrocordat, în 1719, dreptul de a strânge pe moşia Vlădeni „oameni străini din Ţara Turcească (Dobrogea, n.n.), fără bir şi fără gâlceavă”.
Fuga, imigrarea românilor dobrogeni peste Baltă, în Ialomiţa, începuse încă din veacul al XV-lea. „Fuga” devine fenomen după cucerirea Dobrogei de către turci, şi mai ales că administraţia otomană, îngăduitoare, nu reuşea să asigure viaţa şi avutul autohtonilor în faţa bandelor de cerchezi şi iazi. În secolul al XVIII-lea, războaiele ruso-turce vor accentua fracturile demografice din regiunea Dunării de Jos răsăritene.
Din Dobrogea, românii (nu puţini chiar „dicieni”,populaţia veche autohtonă de dincolo de Dunăre) fugeau în baltă, unde se grupau în târle şi cultivau „oarze” pe grinduri, apoi ajungeau în aşezările vechi ialomiţene. Aşa s-au născut satele „dublete” de pe braţul Borcea: Satu Nou – Satnoieni, Coslugea – Coslogeni, Altinum – Oltina, Mârleanu – Mârleanu (Mârlani ş.a.).
Înrobirea satelor libere de către feudali ( rumânirea obştilor săteşti libere), au făcut ca mulţi ţărani din satele de pe Borcea să fugă, individual sau în grup, pe malul dobrogean al Bălţii, chiar din veacul al XVI-lea, cum au procedat bunăoară sătenii din Stelnica (v. V. Morfei, Infiltrări româneşti dintr-o parte în alta a Dunării – note geografice şi istorice asupra Bălţii Ialomiţei, în B.S.R.G., XLVII, 1927).
De „ruşinea rumâniei” gândeşte şi Gavrilă să fugă în Dobrogea, urmând în băjenie pe fraţii de căciulă, în obiele şi opinci, din Stelnica, N-a mai rămas holtei, şi în duminica Rusaliilor (tocmai în ziua în care bătrânii spuneau să te fereşti de pirostrii şi joc!) şi-a încropit la Pârţani (Retezatu, de mai târziu), de lângă Maltezi, nunta cu Ruxandra, frumoasa ţărancă din neam de pitar, dar atunci cu zestrea scăpătată, doar cu cercei şi-n rest nimica. Era şi orfană, îşi pierduse părinţii şi îşi împărţea zilele cu bâta din partea mamei.
Într-o duminică, înainte de Liturghie, au pus şeile pe cai, bani şi obiele în desagi, şi-au plecat în Dobrogea…
Gavrilă şi Ruxandra au ajuns pe la Mârlani, în vremea când viţa-de-vie îşi strângea floarea. Era dimineaţă şi puţea rău a hoit. Supărat că oamenii doar îşi îngânau credinţa în Hristos, Sfântul Haralambie slobozise ciuma din lanţ. Era prăpăd, „de frică ţăranii se căsătoreau unii cu alţii venind de la cimitir. A doua zi mureau alţii…” (M.D. Ionescu, istoric). Bolnavii de ciumă ungeau pomii din livezi cu colivă sfinţită la biserică. Dezbrăcate la piele, femeile pe picioare înconjurau casa de trei ori, dimineaţa, la amiază şi seara, crezând că moartea va ocoli gospodăria lor.
Înfricoşaţi, Gavrilă şi Ruxandra au călărit mai departe. La Alimanu, după ciumă, sătenii se mutaseră pe malul lacului Vederoasa. Bordeiele erau ca moviliţele făcute de cârtiţe în pământ. Cel dintâi care bătuse acolo ţăruşul şi îşi ridicase casa mai sus decât un bordei, era poreclit de oameni „Mihai – Casă – Înaltă”.
Gavrilă şi Ruxandra au fugit de bordeie, au ajuns la Dervent, pe atunci nu era încă mănăstire, erau doar crucile de leac şi peste tot bordeie. Au dat cailor apă sfinţită de la Izvorul Tămăduirii şi s-au rugat pentru sufletele celor morţi de ciumă. O vreme au trăit chiar într-un bordei, mâncau peşte, struguri şi ce găseau. Au muncit şi la treierat, cu simbrie. Năsădeau aria şi foloseau „pietroiul învârtitor pentru zdrobitul paielor” (cronici).
Speriaţi de ciumă şi bordeie, după Înălţarea Sfintei Cruci, când dobrogenii sărbătoreau şi Cristovul viilor, Gavrilă şi Ruxandra au cumpărat un ciopor cu un măgar, pe care apoi l-au lăsat în baltă, la târla bâtului lui Gavrilă, şi s-au întors la Maltezi pe unde au plecat.
Peste sat căzuse bruma, se lăsau zorile, luminile de ceară se aprindeau la ferestre… Au coborât în pivniţă, au băut câte o ulcică de vin hrănit şi s-au iubit pe un sac de mei.
Sărbătorile de iarnă au trecut iute şi cu bucurii, ca o veste, cu Bunul Dumnezeu, Sfinţii şi gazdele în scaune zugrăvite, pregătite pentru primirea cetelor de colindători şi al Plugului mare.
Doar de Anul Nou tinerii s-au mirat de ce „Duh-de-mare sărea afară,/Sărea-n vânt, sărea- pământ, / Sărea-n vârf de merişor?”.
De Bobotează, Gavrilă, pe calul său încercat în Dobrogea, s-a întrecut, după obiceiul vechi, cu flăcăi din trei sate, în lunca cu flori de gheaţă. În tot acest timp, femeia lui torcea şi alegea în război năframe de in.
Părea să vină primăvara… Lui Gavrilă şi Ruxandrei le venise dor de ducă. Nu s-au dus cale departe, doar până-n lunca unde lucea soarele ca-n mai când înfloreşte viţa-de-vie. Au cules viorele în coşuleţe de răchită. Ce cald era !Alergau desculţi, chicoteau, imitau glasul păsărelelor, suiau în fagi să şteargă cerul de broboane.
„O, tu, soare, sfinte soare, /Ni se-arată un semn mare”…
În prima zi din Mărţişor, Gavrilă i-a pus Ruxandrei la gât un ban de argint, legat de un şnur împletit din lână, cu două fire: unul roşu şi altul alb. Apoi a slobozit stupii de albine: a înmuiat busuioc în apă sfinţită, i-a stropit şi le-a destupat urdinişurile.
După conacul de nămiezi au început să se agaţe norii de pădurea din Baltă. Mărţişor nu i-a mai dat lui Faur zilele friguroase împrumutate. Ningea viscolit. Gavrilă şi-a adus aminte că lăsase caii în Valea lui Ilie. S-a dus la maică-sa în polatră şi a rugat-o să-i facă o pâine frământată-n lacrimi.
„Să mă duc cui m-aţi dăruit,/La duh stăpân de ape./Mă-sa-n lacrimi frământa,/La sân pâinea o cocea!”
După chindie, când gerul „făcea să îngheţe viţelu-n vacă, oala la foc şi copilul în pântecele mamei”, Ruxandra s-a învelit cu cojocul cel mare şi a plecat după bărbat.
În Valea lui Ilie, lângă drum, în întunericul în care doar ochii lupilor sticleau în cerc de haită, Ruxandra a bănuit umbrele lui Gavrilă şi ale cailor. A pus spate la pământ şi faţa la răsărit, s-a închinat, şi pentru ultima oară a văzut lunci cu grâu şi coline cu struguri în vie.
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2018 martie,
înainte de Duminica Sfintei Cruci
