Sfârşit de septembrie, Răpciune, Vinimeri sau Viniţel, ultimele denumiri populare înseamnă că ne aflăm în luna vinului. E toamnă de poveste în Europa.
Soarele străluceşte peste o imensă pânză albastră pe care se rostogolesc nori mici ca nişte baloane de poplin alb. Suntem atât de sus şi de aproape de ei că ne-am putea răcori palmele în urzeala lor.
Zburăm spre Belgia cu o cursă low-cost a companiei aeriene Ryanair. Avionul survolează România, Ungaria, Austria, Germania, Belgia. Am plecat de acasă eu, nevasta – Maria, şi copiii mei – Ruxandra, fata şi Marius, ginerele. Nu mai fusesem în străinătate din 2008, de la Congresul Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură (CIMA), Novi-Sad-Kulpin (Serbia), când am şi fost ales Preşedintele numitei Asociaţii şi am obţinut dreptul de a organiza Congresul la Slobozia peste trei ani.
De data aceasta, dincolo de tighelul cămăşii cu obligaţii profesionale, invitaţia de a ne veseli o jumătate de săptămână în ţara de unde ne vin poruncile şi ne socotim (chiar dacă nu recunoaşte, cu ţâfnă, însăşi Veorica de Teleorman), le-a aparţinut copiilor mari, Ruxandra şi Marius. La Bucureşti au rămas copiii mici, Andreea şi Radu, să-şi facă lecţiile şi să aştepte minunata ciocolată de Bruges.
Stewardesele îşi fac treaba: obişnuitele invitaţii la mâncare, băutură, parfumuri şi chiar la câştigurile de… loterie. Mama a adormit pe umărul fetei care priveşte la un film de aventuri pe tabletă. Ginerele citeşte o carte de duzină.
Mă foiesc, până încep să mă gândesc la filmul Dacă e marţi, e Belgia – It`s Tuesday, This Must Be Belgium, un film american clasic, o comedie romantică, produs în 1969, în regia lui Mel Stuart. Vi-l amintiţi? Marius, ginerele meu, e chiar Charlie Cartwright, cel care trebuia să rezolve problemele tuturor celor din grupul de turişti americani dornici să găsească în Europa tot ce nu găseau acasă: dragostea, aventura, amintirile pierdute… Marius se aseamănă cu Charlie doar prin obligaţiile asumate. Într-un grup de 18 inşi găseşti şi isprăviţi şi nebuni, într-un grup de patru, unit prin dragoste şi recunoştinţă, altfel este scara valorilor. Marius va fi nu numai ghid, şofer, povăţuitor şi translator… Pe canalele din Bruges sau la Marea Nordului ne cânta cu Ruxandra „Lord of the Reedy River”…
Plecarea din aeroportul Charleroi a fost cât se poate de firească pentru un turist din secolul XXI: Marius a închiriat prin Eurocar un automobil japonez, Toyota, la culoarea vedetelor din corpul diplomatic. Pe bancheta din spate încăpeau şi căţel şi purcel.
Rulăm cu viteză de croazieră prin Belgia „Paradisul capitalismului” (Karl Marx), „placa turnantă a Europei”, „pământ al ospitalităţii: toţi exilaţii, expatriaţii, rupţii, revoluţionarii stabiliţi vremelnic sau refugiaţi: Marx, Troţki sau Durutti; Hugo, Baudeleire, Van Gogh sau Rimbaud” (Achille Bechet, Context Historique et Politique…). La nord, Flandra, la sud, Wallonie.
Rulăm în apropierea unor locuri care ne amintesc (mie, Mariei şi Ruxandrei ) de iluştri cărturari Achille şi Christine Bechet, autorii celebrului album „Surrealistes wallons”, Ed. Labor, Bruxelles, 1987. Le-am fost oaspeţi în Belgia, recomandaţi de etnologul Jean-Francois Lacomblez, din Englefontaine, Hainaut francez la o cursă scurtă de Watterloo. Ultimului i-am botezat chiar fetiţa, Elisabeth, la Touquet Paris-Plage, o staţiune de vacanţă de patru anotimpuri legată de celebritatea ciclistului Louison Bobet. La Marea Nordului, la Palais de l Europe, am obţinut cu o expoziţie de artă plastică românească marele premiu Metiers d arts („LA MAIN est L`ESPRIT ce que LE SOURIRE est au COEUR”). Soţii Bechet au venit ulterior în România, decişi să moară veseli. L-au „celebrat” zi şi noapte pe Arthur şi cavalerii mesei rotunde în pivniţele podgorenilor din Năieni, Buzău. Ajunşi acasă, au murit pe rând.
Ne-am oprit la Mons, 70 km de Bruxelles, oraşul în care a locuit Van Gogh (1853 – 1890) şi a făcut închisoare Paul Verlaine (1873 – 1875). În 2015 a devenit Capitală Europeană a Culturii, timp în care au predominat expoziţiile şi arta digitală. Lăsăm „japoneza” într-un colţ de urbe şi ne îndreptăm spre centru. Până şi capacele de la gurile de canal vorbesc prin texte cu litere aurii, de contribuţia cetăţenilor.
Cu o istorie străveche, centrul vechi al oraşului are o arhitectură impresionantă gotică. Doar turnul înalt de 87 de metri al Catedralei Beffrois (sec. XVIII ), cu 49 de clopote, se distinge printr-o arhitectură barocă.
Mâncăm la restaurantul „Copenhaga”, la o masă aşezată lângă o fereastră. De aici poţi privi spectacolul pieţelor occidentale. Pentru un român „moyen” meniul pare exotic: icre roşii, icre negre, creveţi, homari, o oală cu midii, cartofi prăjiţi de două ori, salate, mure. Şi-am băut trei din cele 40 de sortimente de bere din Regatul Belgiei…
Despre ce poţi vedea la Theatre Royale de Mons, despre auditorium Abel Dubois şi „Bonne rentree cinema a tous” (să descoperi între altele, noutăţi despre Spike Lee, Guillaume Senez, Philippe Faucon, sau Andrei Tarkovski şi Chris Marker şi documentarele belgiene), despre Fete du Potiron, cetăţenii din Mons sunt avertizaţi printr-o industrie de publicitate până dincolo de Crăciun (Animons le centre–ville! anunţă Festivalul international „du Film d Amour”, feb. 2019!).
Mai avem puţin până spre Bruges (Brugge), un oraş neerlandofon, ţinta grupului nostru în Flandra de vest. Ne cazăm într-o veche locuinţă flamandă (sec. XIX ), nu departe de Marktplatz, cu parter, etaj şi mansardă legate printr-o scară de lemn cu miros de viaţă veche („Medievală lumină pe mobile vechi…”, Nichita Stănescu ), semne culese dintr-o tradiţie neostentativă, flori şi fructe, alături de unelte şi instalaţii de confort de ultimă generaţie. Alături de casa închiriată de Marius, un atelier, „kunst” (istoric), de artizanat, 1865, şi puţin mai încolo un canal, unul dintre multele canale ale oraşului pavat cu piatră cubică („Veneţia Nordului”?).
Am luat-o la picior. Marius îmi spune că aici, cei care „merg pe jos” sau cu bicicleta primesc un bonus la salariu.
Era după amiază, soarele trecea anevoie printre clădirile cu ziduri de cărămidă aparentă, peste biserici, peste casele cu sfinţi şi ghivece cu flori la ferestre. Şi nu vedeam şi nu auzeam maşini forfotind. Discret, câte un bărbat culegea cu o ţepuşă mucurile de ţigară aruncate de nesimţiţi.
Unde să te opreşti mai întâi? La Muzeul berii, unde se confirmă despotismul berii din Regatul belgian? La excepţionalul Volksundemuseum, o suită de opt case „dieu” din veacul al XVII-lea şi o anexă modernă? La biserica „Onze-Lieve-Vrouwekerk” unde se găseşte unica sculptură în marmură „Madonna” din afara Italiei, a lui Michelangelo? La biserica „Basiliek von het Heilig Bloed”, unde se păstrează un flacon cu Sfântul sânge al lui Hristos?
Duminică dimineaţa plecăm spre Marea Nordului pe drumul dintre exploataţiile agricole. Belgia a obţinut 8 tone de zahăr pe hectarul de sfeclă… produsele agricole obţinute ecologic constituie o prioritate a agriculturii belgiene…
Marea Nordului este o parte a Oceanului Atlantic. Oostende şi Knokke-Heist sunt staţiuni balneare belgiene renumite. Aristocraţii au numit oraşul Oostende „Regina resorturilor belgiene”.
Luăm micul dejun pe băncile de lângă tarabe: creveţi, homari, midii, mure, şi privim rada portului aglomerată de nave mici şi elegante (iahturi, veliere). Berea o bem în fotoliile terasei „Jacques-Yves Cousteau” . Mai încolo am privit nava Mercator, care transporta cândva ofiţeri ai marinei belgiene, iar astăzi este transformată în muzeu pe apă.
Lăsăm privirile să bifeze Cazinoul, Fortul lui Napoleon şi Biserica Sfântul Petru şi Paul (realizate într-un stil neo-gotic), pentru a ne bucura de soare pe digul de piatră de lângă mare. Deodată, Maria se face uşoară, îşi lasă urmele pe plaja cu nisip fin şi intră în mare. Va fi primit puţin să fie fericită?
Am auzit prima dată la Samos, în arhipelagul grec, că dacă nu au vertebre fructele de mare te pot ţine în post! În ţară, la Slobozia sau Cluj, ar trebui să fii nabab pentru a respecta astfel canoanele postului. Cele mai bune stridii le-am mâncat la Oostende şi nu au costat mult.
Ne întoarcem la Bruges pe acelaşi drum, linia orizontului este intersectată de aripile unei mori de vânt.
Spre seară revedem Turnul Bisericii Sfânta Fecioară din Bruges, caracterizată în exterior prin Gotic Schelde, în interior prin gotic clasic. Ne facem cumpărăturile pentru cei apropiaţi, nu înainte de a vizita Târgul de vechituri. Ruxandra îmi cumpără un clopot de-o palmă înfăţişând o damă flamandă în veşmânt aristocratic – robe a la francaise.
Luăm cina cu somon atlantic, terasa e încălzită de o instalaţie cu gaz metan, pentru doamne sunt pregătite şaluri de lână. După atâta alergătură am ajuns acasă frânţi. Ne-am aşezat în bucătăria casei flamande la un Rose – Paris – D.OC. Ne-a prins miezul nopţii vorbind de copiii mici, Andreea şi Radu, despre ce voim şi aşteptăm, despre timpul care se comprimă şi despre grijile care se lăbărţează.
Luni dimineaţa, ultimul tur prin Bruges. Plouă – se luminează – plouă… A murit Charles Aznavour, „La boheme, la boheme / Ca voulait dire / Tu es jolie / La boheme, la boheme…”. Plouă – se luminează – plouă…
Plecăm spre Charleroi, cu Ruxandra tot co-pilot. Oprim în Hinaut, la Tournai, 85 km de Bruxelles. Pavajele şi bordurile sunt construite din piatră care datează din Carbonifer. Vizităm catedrala (aflată în amplă restaurare), în stil mixt romanico – gotic, Notre Dame de Tournai. Împreună cu turnul clopotniţei, cel mai vechi din Belgia, au fost desemnate Patrimoniu UNESCO .
Prânzim la Le Beffroi. „Pro forma ticket: 1. Chimay Blanche 4,00 A / 2. Triple Karmeliet 8,40 A/1 Gin beefeater 6,00 A/ Salade Poulet 14,50 B/1 Boeuf du Chef 15,90 B/1 Jambonneau Grille 16,90 B/ Lapin aux pruneaux 15,50 B/ Total 81,20. Merci et a bientot!”
Răzvan Ciucă,
Slobozia, octombrie 2018
înaintea Sfintei Cuv. Parascheva.
Precizare! Textul a fost dactilografiat la un laptop fără semne diacritice pentru limba franceză. Autorul îşi cere scuze.
