Prieteni de căciulă
După ce s-a închis definitiv catalogul Şcolii de viticultură din Ostrov, Ghiţă, arhiva vie din vie, toată iarna de acum doi ani „a(m) băgat pe foc hărţi şi dosare”. I-au rămas însă etajerele cu amintiri pe care, crede el, nu le va şterge niciodată de praf. Oameni, fapte, locuri … Ghiţă pune note. Îl pomeneşte tot timpul pe Gheorghe Lozoveanu „gospodar om, doar era lipovean, a fost directorul general al IAS-ului”.
La Liturghie, printre apropiaţii pe care i-am sădit la Ostrov, îl pomenesc pe Adrian Dolghin -nu-mi este simpatic, dar îl apreciez şi îl respect – împreună cu familia, neamul şi apropiaţii săi. Ca şi Lozoveanu, Dolghin este lipovean, inginer iscusit şi ambiţios, director de producţie, indispensabil locului. Cum o fi, oare, să laşi lotca şi năvodul şi să fii edecar la Cramă ?
Dunărea tot curge, doar bacurile îi tulbură liniştea. Dinspre plaiuri se aude cum zilierii moldoveni strigă: „Hai la tuns (h)gripcă !” Doagele uriaşului butoi de la Ostrov se curăţă cu aceeaşi unealtă ca la Huşi, Coteşti sau Murfatlar. Unealta are însă nume bulgăresc ?!
*
Barbu Ştefănescu Delavrancea, vizitând cândva câteva sate dobrogene, cu cele „12 ori 14 naţionalităţi” ce nu se amestecă, observă că „tătarul nu se ceartă cu mocanul, nici acesta cu lipoveanul: neamţul nu supără pe turc”. Mai aflu din Ostrov, trecut şi prezent, pagini de monografie, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2009, p.55 că „un călugăr din cinul pasioniştilor a fost exilat la ruşi, în Siberia, şi acum a poposit în Caramurat, o fi prieten de căciulă cu hogea turc şi cu popa românesc”.
Memorabilă, plastică şi inspiratoare, este descrierea lui N. Iorga: în cafenelele dobrogene „se înşiră pe scaune unele lângă altele căciuli bulgăreşti, căciuli mocăneşti, pălării ţărăneşti, pălării orăşeneşti, fesuri turceşti, turbane tătărăşti şi hainele corespunzătoare, într-o tărcată expoziţie etnografică” (Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1981, p.617). Ca şi descrierea lui Delavrancea, cea a lui Iorga, exprimată filmic, cu economie de cuvinte, măsoară dimensiunile reale ale unui spaţiu etnic de bună vecinătate, aş spune chiar şi de ecumenism, despre care citim încă din scrierile patristice.
Din nefericire, specificitatea etnică şi confesională a Dobrogei a inspirat arhitecţii contemporani puţin sau deloc. Nădăjduiesc, ca şi la vinul „Naiada”, măcar la un locşor turistic, nu muzeu, nu o sală într-un cămin cultural, unde să tăifăsuiesc la Cafeneaua „Prieteni de căciulă”.
Uitaţi-vă la ce se construieşte ! Încă mai cred că nu-i chiar timpul irosit ca măcar un loc (pensiune ?) să fie inspirat din aşa-zisele „case bulgăreşti”, cele cu dublu tract şi cu pivniţă sub temelie, cu cerdac şi prispă deschisă, cu popi ciopliţi şi florării, cu „temei” boltit, pentru încălzit şi făcut mâncare, şi chiar cu „lijancă” (lijanca, un pat de pământ construit langa sobă, care este incalzit). Nu trebuie să fii lipovean şi să nu ieşi din deltă, pentru a înţelege pitorescul şi funcţionalitatea „lijancăi”, „soba-pat” (întâlnită şi la români: lejancă, în Moldova), unde căldura vetrei este dirijată printr-un circuit de „fumuri” creat în patul de pământ.
În Dobrogea, fenomenul aculturaţiei (v. şi excelenta lucrare a dr. Steluţa Pârâu, Multiculturalitatea Dobrogei, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2007) oferă încă destule pilde: „lojinca”, sauna, curnicul pentru păsări, din lut, asemănător unor termite africane, surla pastorală din papură sau cuptorul de pământ pentru pâine, cu o pronunţată plasticitate, cu goluri şi plinuri ritmate şi cu joc de umbre şi lumini, nu mai aparţin demult unei anume etnii. Aculturaţia a generat o similitudine de elemente care, cu bunăvoinţă şi pricepere, cu costuri mici, pot oferi generoase exemple de abordare, cel puţin de către arhitectura de factură turistică.
Nu mai ştiu dacă sintagma care mi-a inspirat ciclul „Viaţa…” îmi aparţine sau am auzit-o de la cineva: „Când nu vor mai fi cărări între vecini, lumea va înceta să mai existe”
Răzvan CIUCĂ
Domeniile Ostrov, în prima săptămână din Postul Paştelui şi
în Ziua în care s-a săvârşit Întronizarea Papei Francisc. 2013
