În anii ʼ70 desţelenisem până la o răscruce, sociologic şi etnografic, Bărăganul. Plecasem de la Piscul Crăsani cu urechea pâlnie la colinde, adunasem lăzi de trâmbe de pomenire şi ştergare cu trup de fată mare, capete de vită-de-vie şi fire de borangic neprefăcute-n ciucuri, să nu se-ncurce mirii înainte de cununie.
De la rariţa bătrânului poştaş Gheorghe Milea din Şocariciu (Unirea, de lângă Balta Ialomiţei), cu setcile şi năvoadele lipovenilor, cu scoarţele ţărăneşti cu prescuri, râuri şi roată valahă, cu stâlpi de prispă şi florării de sub streaşină de casă, cu mineie uitate de un veac în câte un cafas de biserică, cu tiugi pentru sare umezită în pivniţe şi cu felurite ciorciobute din polatre, alcătuisem la Slobozia primul Muzeu al Câmpiei Eterne.
Apoi, Dumnezeu mi-a dat gândul să mai fac un muzeu, Muzeul Agriculturii. Apoi, mi-am aflat nevastă şi prin jertfa ei m-am bucurat să fiu tată.
Trăiam fiecare zi ca şi cum ar fi fost prima şi ultima urcare din viaţa mea. Printr-o comunicare ştiinţifică despre fenomenul de îmbătrânire din satele Mostiştei, atrăsesem atenţia celebrei Ana Aslan. Casele tradiţionale din întinsura de la Mostiştea la Călmăţui, şi de la Reviga la Ruşeţu de Buzău, alese după minuţioase descinderi, şi pe care nu doar că le fotografiam, le desenam sau le descriam împreună cu studenţii şi profesorii de la „Ion Mincu”, ci în care chiar trăiam, mă făcuseră apropiat al profesorului Paul Petrescu sau al profesoarei-arhitect Hariette Delavrancea, sora celebrei pianiste Cella…. Brăzdam ţara şi mă bucuram la fiecare fereastră. Minunea zilnică, Muzeul Bărăganului era „în casă”, Muzeul Agriculturii se vedea la poartă.
Dintr-o lume care nu mi-a fost străină (de la patriarhul Iustin la părintele Petre Anghel din Poiana, de la Şerban Cioculescu la Răzvan Theodorescu şi învăţătorul Paul), i-am pomenit mai sus doar pe cei care, când urmam să plec la vreun congres în străinătate, dădeau telefon la „judeţeana de partid”. Primeam paşaport pentru 30 de zile, mai puţin diurnă şi bani de drum.
în 1981, aproape de septembrie, luna congreselor internaţionale, profesorul Paul Petrescu a adus dintr-o deplasare în străinătate o invitaţie în alb de participare la Congresul Internaţional al Muzeelor de Agricultură (CIMA) de la Stockholm. Dr. Georgeta Stoica (ce Doamnă!), de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, m-a nominalizat, a compus „recomandarea” pentru „judeţeană”, telefonul Anei Aslan a funcţionat, mi-am făcut temele în engleză şi franceză, am primit paşaportul şi m-am urcat în tren …
Aveam bilet doar până la Viena, unde schimbam trenul până la Sassnitz, la Baltica, în Germania Răsăriteană, trecând noaptea prin Munchen. Am făcut blatul. Împrăştiasem bagajele prin trei compartimente. Mâncam, mă spălam, exersam ghidul de conversaţie şi dormeam scurt şi alternativ în WC-urile de la capăt de vagoane.
La Baltica aveam cu mine „ţuica diplomaţilor” (Pălinca de Maramureş). În Suedia era prohibiţie la alcool. Fie ce-o fi …. Am mituit vama suedeză la urcarea pe feribot. Coborât într-o hală plină cu buşteni de brad, am adormit repede. Mirosea a răşină, visam reni şi noaptea de Crăciun. Înainte de a mă sui în trenul Trelleberg-Malmo-Stockholm, am mâncat ultimul sandvici cu şuncă presată şi am băut, ca de adio, un gât prelung de pălincă. Cu restul de la Săpânţa mi-am „plătit” biletul de tren. Conductorul mi-a oferit o ţigară şi l-a lăudat pe Ceauşescu, care tocmai vizitase Suedia, ca pe eroul Europei.
Stockholm, Gara Centrală, într-o dimineaţă de septembrie, cu o săptămână înainte de Congres. Nu aveam, nici mai mult, nici mai puţin, decât o bancnotă de 10 $, primită de la sora mea, Carmen. Am schimbat-o, am cumpărat două chifle, un măr şi o sticluţă cu apă. Trei monede de câte 3 coroane, le-am învelit în batistă. Două monede erau pentru a închide şi deschide cutia de bagaje, a treia monedă pentru a telefona la casa Melaniei, chipeşa vecină cu casa părinţilor de la Comăneşti, măritată cu un inginer suedez, o excelenţă în prelucrarea lemnului, bătrân şi bolnav ireversibil. Dacă ratam telefonul, începeau problemele de „logement” şi trebuia să cerşesc.
Cumpărasem de la Slobozia conserve bulgăreşti. „Să ţină mult” şi pentru siguranţă la drum lung, tocurile de la pantof le prevăzusem cu blacheuri. Îmi era ruşine să mănânc în văzul lumii, aşa că am căutat un loc ferit şi curat. Nu departe de Gara Centrală era o biserică evanghelică. În jurul ei iarba era ireal de verde. Mi se părea că cerul, intens de albastru, era atât de aproape încât aş fi îndrăznit să-l ating cu mâna.
Mi-era foame. Am dat roată bisericii de câteva ori să caut o piatră, un colţ de fier, o bucată de lemn, să deschid conservele. Era doar un pietroi cât să întind un şervet pe el. M-am descălţat, mi-am lăsat tălpile umflate la soarele scandinav. Conservele le-am desfăcut bătând în lama unghierii chinezeşti cu tocurile pantofilor potcoviţi cu blacheuri. Am băut şi apă din sticla cumpărată cu o coroană, mai aveam două monede de câte 3 coroane şi se lăsa seara …
(va urma)
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2014
Începutul Anului Nou bisericesc
