Altădată, m-am hotărât să protestez împotriva juntei militare din Chile. Generalul Augusto Pinochet era, pentru mine care citeam “Scânteia”, personajul negativ, omul rău, Salvador Allende, răsturnat de CIA, era personajul pozitiv, omul bun. Cifrele vehiculate în presa de partid erau înfricoşătoare: peste 15.000 de morţi, 2.000 de disparuţi, 28.000 de arestări, 200.000 de chilieni în exil… Ca şi în secvenţa cu ouăle şi Khomeini, trăiam neputinţa unor suficiente explicaţii cauzale. Instinctiv, îmi doream să strig „jos…!” Şi mai mult decât atât…
După un link de seară la sediul improvizat al exilanţilor chilieni din Suedia, a doua zi mă aflam deja în coloana de manifestanti, rândul al cincilea, margine de carosabil, cu pancartă şi strigături. În seara urmatoare, după socotelile de-atunci, am primit de la organizatori echivalentul a trei salarii de acasă, pentru loialitate, poziţionare si expresie vocală.
În autobuz, spre Nacka, mi-am amintit, într-o doară, că m-a tras şi altădată aţa spre “revoluţie”. Prin anul patru de Universitate, colindam facultăţile din Bucureşti să conving studenţii să frecventeze spectacolele de teatru. Vindeam bilete de intrare şi primeam de la administraţia teatrelor un oarece comision. Aşa am cunoscut un grup de studenţi marxişti din Sudan. La Sala Dalles recitam poeme scrise special de Ion Th. Ilea. Pe unul dintr-o familie de petrolişti arabi, Osman Guessour parcă, l-am împrumutat cu bani din două burse. A plecat în Africa în costum nou. Am auzit că l-au căsăpit rebelii.
Cu o zi înainte de Congres, condus de Eduardo Barillas, un chilian cu un stagiu făcut la Bucureşti, la “Nicolae Grigorescu” (ce mică-i lumea), am vândut studenţilor de la arte plastice din Stockholm diapozitive şi ilustrate cu case si costume populare ţărăneşti din România veche.
Plecasem de la Slobozia, ţineţi minte, cu 10$, la Stockholm, adunasem bani cât să sfidez munca voluntară. Am cumpărat Mariei si Ruxandrei un radiocasetofon si câteva podoabe, başca săpun FA si cafea. La intoarcere, pe feribot, am dormit în cuşetă, am mâncat din farfurie şi am băut bere din pahar de sticlă. Iar pâna la Bucureşti nu am intrat in WC decât ca omul… Nici soţia nici fata nu s-au bucurat de podoabe. Într-o vară, pe când eram plecat de acasă să incarc din Bihor şi Hunedoara obiecte din vechime pentru viitorul Muzeu al Agriculturii, mi-au călcat hoţii casa. Soţia si fata erau cu mine… Când si când îmi amintesc de pânzele electricianului din valea Sabarului. La catedrala Storkyrean m-am rugat doar pentru a ajunge sănatos acasă…
Congresul Internaţional al Muzeelor de Agricultura (CIMA) a început cu o fastuoasă recepţie la Primăria din Stockholm, o clădire din cărămidă roşie cu un turn focalizator de uimire si prestanţă… În locul unde se organiza banchetul oficial de după decernarea premiilor Nobel, congresmenii au fost prezentaţi de Primar Reginei Silvia, soţia regelui Carol XVI Gustav al Suediei.
Ţin bine minte, în faţa mea era un american, profesor universitar parcă în Illinois, masiv, cu barbă, uşor cărunt, în bocanci, cu pantaloni, sacou şi şapcă in carouri. “Domnul Edward Howes, profesor etc. etc., Statele Unite ale Americii… “Excelenţă, nu reprezint Statele… eu mă reprezint pe mine.” I-a strâns mâna Reginei. Îmi venea rândul. La 34 de ani eram cel mai tânăr dintr-o companie de elită(Sune Zachrisson, W.Jakobeit, Jean Cuisenier, Ivan Marinow, François Sigaut ş.a.). Am luat-o înaintea Primarului şi m-am recomandat: „Răzvan Ciucă, România eternă”. Regina, zămbind larg, mi-a răspuns “Tri culor ştiu în lume”, mi-a întins mâna, i-am sărutat inelul.
Până la “Casa tuturor”, mai fusesem de două ori în străinătate. La Călăraşi, în dimineţi senine, priveam peste Dunăre blocurile de la Silistra şi mă gândeam cu jind că acolo-i ţară străină. Prima dată am fost in Bulgaria, la Plevna, unde am văzut Monumentul ridicat în memoria eroilor români de la 1877 împroşcat cu pătlăgele. A doua “ieşire afară” a fost în Iugoslavia, era după moartea lui Tito. În Macedonia, la Skopje am văzut prima dată televizor color, am vândut ceară de albine la o mănăstire şi mi-am cumpărat o cămaşă de la fabrica de textile din Ştip, care m-a ţinut până acum câţiva ani.
Lucrările Congresului s-au desfăşurat după rigorile anglosaxone. M-am descurcat cred, bine, din moment ce numele meu, Muzeul, Slobozia si România au apărut in presa suedeză. Practic, studiile de etnografie le începusem în satele Bărăganului. Teoretic şi pentru “brevet”, mi-am continuat studiile de muzeografie la Nordiska Museet şi Skansen, cel mai vechi muzeu în aer liber din lume şi o atracţie turistică de neimaginat.
După Stockholm au urmat Congresele AIMA, SIEF etc. de la Moscova-Suzdal, Paris-St. Riquier, Budapesta, Zurich, Milano-Trento, Viena, Nitra, Lednice-Praga, Posznan, Freiburg im. Briesgau ş.a. Pentru a fi ales Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Muzeelor de Agricultură mi-am depus candidatura in Slovacia, la Rosznov, in Canada, la Otawa, mi-am prezentat proiectul, iar la Novisad, Serbia, am fost confirmat. După 30 de ani de la debutul în lumea ştiinţifică internaţională, aduceam in România, la Slobozia, primul Congres internaţional de muzeologie agrară. Septembrie 2011…
Am fost pensionat, o ciupercă saprofită şi un mâzgălitor mi-au furat Congresul AIMA XVI, chiar din ogorul unde trudisem patruzeci de ani. M-au obligat să recunosc programul lor, care era atât de dezlânat şi ridicol încât am refuzat să accept colaborarea cu autoritatea românească si colaboraţionismul franco-polonez. Am demisionat din funcţia de preşedinte AIMA. Fără mine lucrările au fost deschise în uşa Muzeului Naţional al Agriculturii, pe care îl fondasem, şi la doi paşi de Biserica de lemn “Poiana” pe care o rectitorisem şi unde slujeam. Am făcut primul infarct şi de atunci nu am mai desluşit clar nici un răspuns din lumea albă.
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, septembrie 2014,
după un drum de suferinţă în Ardeal
