La Slobozia, când mi-am făcut bagajele, am fost grijuliu să nu las la vederea vameşilor români înscrisuri care să stârnească suspiciuni. Undeva, am ascuns adresa Melaniei… După primăvara de la Praga, Romania consuma ultimele secvenţe dintr-o perioadă de relaxare. Se citea Camus, pe scenă se juca Eugen Ionesco şi Dürrenmatt, de Crăciun se auzeau colinde, mandatarii reabilitau terase şi schimbau meniul, delirul lui Marin Preda nu începuse, („mama lui Parizianu, sora mai mare a primei neveste a lui Moromete, se întorcea de la Paris însărcinată”), Păunescu trimitea „Analfabeţilor” un avertisment năucitor de dur: „V-am spus să nu-l fetişaţi pe Marx”… Cenzura funcţiona, ca şi controalele vamale până-n chiloţi.
La Stockholm, oraşul dintre multe poduri, venisem cumva după Clubul muncitoresc 1 Mai, de la Comăneşti, şi după Casa de Cultură a sindicatelor de la Slobozia. Aproape de Gara Centrală (Centralhallen) la Kulturhusset, am avut curiozitatea să văd biblioteca internaţională, un sumar de prezentare a istoriei şi culturii ţărilor europene. În 1981, după vizita de referinţă a cuplului Ceauşescu în Suedia, obrazul României, ridat in biblioteca „pusă-n drum” (dacă aş parafraza un cântec de pahar), se rezuma la puţin mai mult de 40 de titluri (Ion Th. Ilea, poetul-proletar, A. Toma, Maria Bănuş, Emil Galan, cu obsedantul, pentru mine, roman „Bărăgan”, Labiş şi alte câteva cărţi din „Biblioteca pentru toţi”. Restul raftului, cam jumătate, era completat cu broşuri despre gândirea lui Nicolae Ceauşescu… Când am ajuns acasă, observaţiile mele de poziţionare culturală a României între Ungaria, Polonia, Cehoslovacia sau chiar Bulgaria, le-am comunicat instituţiilor „abilitate” în scris, dacă tot vă interesează).
Nu ştiu cum, dar rătăcisem adresa Melaniei. Fixat într-o cabină, desfac încă o dată cartea de telefoane. Mă ajută folclorul de la Dâmboviţa, caut acul în carul cu fân şi mă gândesc că a nimerit orbul Brăila, dar eu adresa Melaniei. Norrmalm, Sodermalm, nume de cartiere vechi, Nacka, cartier? Nu, chiar orăşel în estul capitalei scandinave. Lindholm, nume de persoană, se repetă de paisprezece ori, ca la noi Popescu. M-am închinat şi am format la plezneală numărul de telefon unde speram să-mi găsesc vecina de pe valea Trotuşului. „Alo, familia Lindholm?”
Peste un ceas Melania m-a luat de la Centralhallen, mi-a deschis uşa şi m-a aşezat la masă cu soţul şi cei doi copii. Pentru o vreme, Melania mi-a fost soră, ghid şi translator.
Dimineaţa şi înainte de culcare făceam jogging cu toată familia. Chiar şi soţul ei, cât era de bolnav, punea piciorul pe cărare.
Odată, Doamna m-a dus la o „clacă”. Membrii unei echipe de dansuri populare suedeze ajutau un coechipier să-şi repare casa. Fiecare venise cu unelte şi materialele necesare de acasa. Tineri, entuziaşti, voluntari. Gazda înălţase drapelul cu însemnele specifice evenimentului, pregătise mâncarea şi cinstea cu bere. Făceau fotografii pe scări şi mă întrebau de Ceauşescu.
Cred că înţelesesem ce trebuia. Statul era conceput ca un sprijin pentru cetăţenii săi aflaţi în ciclul vieţii, fiind dator să asigure, gratuit, servicii sociale de calitate, indiferent de venituri sau clasă socială. E adevărat, în schimbul acestor servicii, rezidenţii plăteau taxe mari, dar care se întorceau sub forma unor diverse pachete de asistenţă socială (şcolarizare, spitalizare, pensii, chirii subvenţionate ş.a.). „Casa tuturor” este traducerea la viziunea „folkhemmet”, numită uneori şi modelul suedez.
Curând, la Stockholm, aveam să trăiesc secvenţe din experienţa dinamicii occidentale. Mi-am schimbat „cartierul general de operaţii” de la Centralhallen într-o „groapă”, la Kulturhusset, aproape de Opera Regală şi de o piaţă unde găseai prune şi mere din România. Coborai pe trepte largi ca dintr-un amfiteatru, de lângă un fel de prepeleac unde se ţineau discursuri şi se orchestrau lozinci şi huiduieli. Demonstraţiile de orice fel (programe sociale, drepturi pentru homosexuali etc.) începeau de la „pepeleac” şi continuau pe Gamla Stan, arteră plină de obiective turistice şi istorice (Catedrala, Palatul Regal), de terase, magazine, restaurante, până în golf.
Într-o zi i-am vândut unui negustor de la o mica galerie de arte plastice, cinci pânze în ulei pictate de un electrician de pe valea Sabarului. Înfăţişau o lume cu capul în ţărână, cu fundul pe stâlpi de telegraf şi cu copii pe coşuri de uzină. Am primit, n-o să credeţi, trei mii de coroane. Plus satisfacţia că electricianul istoricului de arta Vasile Savonea – îmi dăduse pânzele să-i aduc cafea şi un pix cu ceas – spărsese monopolul artei naive iugoslave.
În materie de design şi ambient de interior casnic, suedezii se isterizau cumpărând şi etalând covoare de coade (!) ţesute în Bulgaria. 38 coroane mp. La Ulmu de Mostiştea nu le luam nici gratis…
De unde priveam, spectacolul lumii era fascinant. Am pătruns în fenomen. Jos, lângă Kulturhusset, provocat de un grup de adolescenţi, am aruncat cu ouă în Khomeini, marele ayatollah al Iranului, înfăţişat într-un gros-foto de 2X3 m, liderul înverşunat pe cel care scrisese versete satanice, Stelman Rushdie …
(va urma)
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov,
2014, septembrie, înainte de Cristovul Viilor
