„Nevastă, ce face omul ăla?“. Se înserase şi era frig. În aceeaşi lună, septembrie, sandalele de la Bucureşti trebuiau schimbate, la Moscova, cu cizme. Ziua umblasem prin magazinele din Kitai-Gorod (oraşul-stup din zona comercială a Moscovei). Pe seară, tocmai ce ajunsesem în Piaţa Roşie. Un om pivota în jurul său în sensul acelor de ceasornic, în acelaşi ritm şi cu aceleaşi gesturi. Ne-am apropiat de el. Îmbrăcat în pufoaică, încălţat cu cizme de pâslă şi purtând pe cap căciulă cu clape peste urechi, bătea metanii, închinându-se la „Vasili Blajennâi”, celebra catedrală a Maicii Rusia, dumnezeiasca zidire ce decupa aerul din noapte cu salba de culori şi lumini. Apoi se întorcea cu faţa în vecinătate, spre Turnul Mântuitorului (Spasski, al Kremlinului), scotea sticla de vodcă, se întrema şi-o lua de la capăt, dar numai după ce privea îndelung şi cu nespusă mândrie locul în care el, cetăţeanul sovietic, care l-a văzut pe tătucul Stalin, se simţea împlinit şi puternic. Avea pe piept decoraţii, doar era veteran al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Ba trecuse şi printr-un lagăr stalinist, pe când îşi închipuise că biruieşte numai cel ce trece la atac. Întâmplările nu l-au smintit şi, de câte ori putea – era paznic şef la un depozit de lemne – venea seara în Piaţa Roşie unde, pentru un ceas, se simţea preşedintele Sovietelor şi, prin consecinţă, stăpânul lumii.
Se făcuse târziu, din Piaţa Roşie se făcea un drum şi spre, vestitul pe vremea aceea, hotel Rossiia. Acolo, Agenţia îmi rezervase loc. Drumul, plin de ispite. M-am trezit într-un cerc care mirosea a parfum Dior. Rusoaice frumoase, voluptoase, înfăşurate în blănuri deocheate, chicoteau, cântau şi vroiau să se iubească. Până atunci nu mai „internaţionalizasem” şi eram şi însurat. Nevasta ? Căuta miliţieni: „Cât de scumpe-mi sunt / Serile de la Moscova …”
La hotel am urcat la bufetul de sus, ales de „delegaţie”. Uitasem să vă spun, mă aflam la Moscova ca invitat la cel de-al II-lea Congres al Societăţii Internaţionale de Etnologie şi Folclor – SIEF, 1979. Cu mine erau Ion Vlăduţiu (laureat la Viena al Premiului Herder), Radu O. Maier, Paul Petrescu, N. Dunăre (etnografi de top, pe atunci), Zamfira Mihail (filolog) şi tatăl său, preot. Toţi „doctori”, doar eu, „felcer”. Lipsea tocmai prof. Mihai Pop, preşedintele în exerciţiu al SIEF, căruia statul refuzase să-i plătească cheltuielile de participare. Noi, ceilalţi, veniserăm pe spesele noastre. Noroc că taxele la Congres erau decente şi în Soviete se trăia binişor.
În bufet, de la o masă de lângă fereastră, ne priveau doi tineri ruşi, bine îmbrăcaţi, dar cam beţi şi gălăgioşi. Când l-au văzut pe tatăl Zamfirei, îmbrăcat cu reverendă şi cu culion pe cap, şi-au potrivit cravatele, s-au ridicat de la masă şi ţinându-se de mână i-au cerut părintelui binecuvântarea făcându-şi cruce şi sărutându-i mâna dreaptă. Şi cum doi ruşi fac un cor, au început să cânte. Fericirile. Noi, de grija referatelor ştiinţifice pe care trebuia să le susţinem a doua zi, am coborât la culcare. „Ce frumos oraş şi ce seri sunt la Moscova …”
Congresul a continuat în vechiul cnezat Vladimir-Suzdal, unde am ajuns ţinând „drumul tătarilor”. Pe unde treceam se mai vedeau încă urme ale prigoanei deslănţuită de Hruşciov împotriva Bisericii. Pe teritoriul Rusiei au rămas să funcţioneze numai două mânăstiri: Lavra Sfânta Treime a Sf. Serghie, păstrată forţat de autorităţi ca „rezervaţie” bisericească pentru a fi arătată străinilor şi mânăstirea de provincie Pecerska din Pskov. Mii de catedrale şi biserici au fost aruncate în aer, închise şi transformate în depozite şi puncte de garat maşini şi tractoare (v. Arhim. Tihon/Şevkunov, Nesfinţii sfinţi…, Galaţi, Ed. Egumeniţa, 2012, pp. 138-139).
În Rusia Vladimir-Suzdaliene se păstrau atunci, şi tot pentru a fi arătate străinilor, un tezaur de catedrale şi biserici încremenite, sute de icoane nesărutate şi cărţi necitite.
Câteva zile am locuit într-un fascinant complex turistic subteran, conceput şi construit ca atare pentru a nu concura arhitectura veche a Rusiei. Şi a sosit momentul ca „delegaţia” română să-şi desemneze un candidat pentru funcţie în Prezidiul Internaţional SIEF. Cum niciunul dintre noi nu avea împuternicire sau deslegare de la „organele de partid şi de stat” de la Bucureşti, să angajeze responsabilităţi internaţionale, Vlăduţiu a propus organizarea urgentă a unei şedinţe de … partid ?! Nu au fost primiţi în şedinţă şi, deci, fără drept de vot, tatăl Zamfirei, pentru că era preot, şi Zmfira pentru că era fiică de preot. Nu au primit voturi Dunăre, ca fost legionar, Petrescu, originar din Akermann, Basarabia, şi deci evreu. Maier, că avea socrii la Moscova şi împreună emanau pericol filorus, eu, că eram mult prea tânăr. Vlăduţiu pledase „imaculat”, ne-a ameţit cu greutatea Herder-ului, dar ceilalţi nu i-au dat niciun vot, Dunăre acuzându-l de „deviaţionism”(?). După două ore de desbateri şi răsturnări de situaţii – timp în care eu am scris procesul verbal – Paul Petrescu a fost desemnat să reprezinte România (?!) în Biroul internaţional SIEF.
Credeam că mă înăbuş. Am ieşit din „rezervaţie” cu Maria prin Biserica-poartă Bunavestire din mânăstirea Mântuitorului (Sf. Eftimie). Dar atunci am înţeles că în Biblie raiul este descris având un plan pătrat şi un volum cubic, întruchipând natura lui Dumnezeu ca o conjuncţie geometrică a numerelor 3 şi 1 (Denis R. Mc Namara). Ne-am plimbat pe uliţă. Venea iarna, fulguia şi din izbele de buşteni răzbătea miros de lapte fiert.
Răzvan Ciucă
Slobozia, februarie 2014,
Seara, după deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă
