Ne aflăm în proximitatea a două mari praznice, unul a trecut, celălalt suie.
Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, spune că mulţi oameni consideră Sărbătoarea Înălţării Domnului mai prejos decât celelalte sărbători. Neadevărat ! La fel cum capul este podoaba trupului, Sărbătoarea Înălţării este podoaba tuturor sărbătorilor şi plinirea tuturor praznicelor împărăteşti. Numită în popor Ispas, Înălţarea Domnului este una dintre cele mai vechi sărbători creştine menţionate de Constituţiile Apostolice (sec. II), şi de mare solemnitate din sec IV, când Împărăteasa Elena a ridicat o vestită biserică (Eleona) pe muntele Măslinilor, în Ierusalim, de unde Mântuitorul S-a înălţat la cer.
„Urcând la ceruri, Hristos ne-a înălţat pe noi”, luăm povaţă din cuvântul Sfântului Grigorie Teologul. Prin Praznicul Înălţării sărbătorim întronarea în ceruri a firii noastre. O dată cu Învierea şi cu înălţarea firii omeneşti sărbătorim şi începutul învierii şi înălţării fiecărui credincios în parte. De aceea, atunci când omul participă la Înălţarea lui Hristos, el încetează de a mai fi un om de pe pământ, aşa cum a fost cel de-al doilea om, adică Hristos (v. Sfântul Grigorie Palama, care leagă sărbătoarea Înălţării de îndumnezeirea omului; Învierea este specifică tuturor oamenilor, în vreme ce Înălţarea are loc numai în cazul sfinţilor; v. Şi Sfântul Apostol Pavel, I Tesal. 4, 16-17; pentru predica „Inălţarea Domnului”, acum şi mai jos în cuvântul nostru, v. Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Ed. Cartea Ortodoxă – Egumeniţa, Galaţi, 2004, pp 252-279).
Înălţarea reprezintă desăvârşirea şi împlinirea sfintei iconomii („ca Hristos să nu ne lase pe pământ, ci să ne înalţe la ceruri pentru că acolo este adevărata mântuire”, Sfântul Nicodim Aghioritul)
De luat aminte că Hristos se Înalţă cu trupul pe care l-a luat de la Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu (v. Ioan 3, 13, „Şi nimeni (s.n.) nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”).
Nimeni ? Pare o contradicţie cu mărturia Sfintei Scripturi care spune că şi Profetul Ilie s-a înălţat la ceruri. Chiar şi în ediţii mai vechi ale Bibliei citim sintagma „a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt ca (deci nu la cer, s.n.) la cer (IV Regi 2, 11). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Profetul se află în Raiul pământesc, iar Cuviosul Nil că Ilie se află în văzduh, care este mai presus de aer, dar mai prejos decât cerul. De la Sfântul Grigorie Palama aflăm că au existat chiar mai multe înălţări: în Vechiul Testament, Profetul Ilie a fost ridicat de un car de foc. Dar, să fim atenţi, înălţarea acestora a fost „ca o mutare din loc”, au fost luaţi de pe pământ, dar nu au fost scoşi în afara lui. În mod similar, scrie eruditul teolog Arhim Hierotheos S. Vlachos (excelentă traducerea semnată de Daniela Filoreanu), cei care înviau mureau după o vreme din nou şi se întorceau în pământ. Însă Hristos a înviat, iar moartea nu a avut putere asupra Sa, iar înălţările celorlalţi au fost mai joase decât ale Lui.
Hristos S-a suit la ceruri cu Trupul. Firea dumnezeiască şi firea omenească nu s-au despărţit niciodată. Trupul Lui Hristos n-a fost lepădat ci aşezat în soare (teoria maniheiştilor, eretici din primele veacuri ale creştinismului; v. şi Origen, monofiziţii, lepădarea trupului pentru eliberarea sufletului) Hristos Se Înalţă păstrând pe trupul Său semnele suliţei şi ale cuielor de la înfricoşata Răstignire. Trupul Său S-a luminat şi S-a împodobit prin Patimă şi prin Înviere (Sfântul Grigorie Teologul; Vlachos, op. cit., pp. 271 -272). Hristos răspunde întrebării îngerilor („Cine este împăratul Slavei ?”): „… singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; … sângele lor a ţâşnit pe veşmântul Meu …”(Isaia 63, 1-3). Hristos a zdrobit moartea şi a dat viaţă oamenilor prin sângele Său.
Cu adevărat este că „Ceea ce s-a făcut cu Dumnezeu întrupat se face şi cu cei îndumnezeiţi prin bogăţia harului Preaslăvitului Dumnezeu şi pe oameni îi poate face dumnezei” /s.n./ (Sfântul Diadoh al Foticeei). Capul trupului nostru se află pe tronul Lui Dumnezeu şi, prin urmare, mădularele noastre se pot ridica şi ele din somnul păcatului pentru a se îndumnezei (Vlachos, op.cit., p.279).
Mai aflăm că în prima zi, adică duminică, a început zidirea lumii, pentru că atunci a fost creată lumina (Sfântul Nicodim Aghioritul), că în zi de duminică a început reînnoirea creaţiei prin Învierea Lui Hristos, şi tot în zi de duminică s-a desăvârşit reînnoirea creaţiei prin Pogorârea Duhului Sfânt.
Crearea lumii, spune Arhim. Hierotheos Vlachos (op. cit., p.281), s-a făcut de către Tatăl împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, reînnoirea s-a făcut de către Fiul, prin bunăvoirea Tatălui şi prin participarea Sfântului Duh, iar desăvârşirea zidirii s-a făcut de către Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul.
Praznicul de Duminică, „Praznicul cel după praznice”, din urmă Cincizecimea, plinirea făgăduinţei şi a soarelui, este o sărbătoare a Sfintei Treimi. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt veşnice, fără de început, de aceeaşi înălţime şi de aceeaşi cinste (Leon Înţeleptul).
Ca şi la alte mărite praznice, Cincizecimea din Noul Testament este preînchipuită de Cincizecimea iudaică (primirea Legii Lui Dumnezeu de către Moise pe muntele Sinai; Sărbătoarea secerişului, cu primele roade aduse la templu; Sărbătoarea săptămânilor, v. Ieşirea 34, 22; Leviticul 23, 15-17 ş.a.). La Cincizecime – sărbătoarea teologiei ortodoxe – s-a adus prinos de roade duhovniceşti, din recolta pe care a lucrat-o Hristos. Apostolii s-au oferit pe ei înşişi Lui Dumnezeu. „Scrisoarea noastră sunteţi voi, scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii, / Arătându-vă că sunteţi scrisoare a Lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne de inimă”, scrie Apostolul Pavel (II Cor., 3.3), şi tot el: „nimeni nu poate să zică „Domn este Iisus”, decât în „Duhul Sfânt”(I Cor. 12.3.).
„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului...”
N.B. În scrierea acestui text nu mă bântuie nicio pretenţie de originalitate. Meritul principal îi revine Arhim. Hierotheos Vlachos.
Răzvan Ciucă
Slobozia, iunie 2014,
înainte de Rusalii
