Ion Florea moţăie în odaia cu semnal pentru telefon mobil din Esechioi, Satul cu măgari. Doar maşina primăriei tulbură liniştea unui loc croit parcă între două lumi. Soarele sare în piatră de nu se mai ştie pe câte feluri de pământ calcă tălpile creştinului.
Nu se ştie dacă sămânţa a căzut lângă drum, dacă a căzut pe piatră sau între spini. Din patru hectare şi ceva, atât cât mai stăpâneşte, doar pe un petec de hârtie, Ion ar spune că tot are câteva palme de pământ bun pe care le-a păstrat să rodească întru răbdare.
*
Ion Florea are 75 de ani, e bolnav rău de plămâni, când bate clopotul asudă, chiar şi de-i iarnă. Simte că se isprăveşte secerişul. De când a dat pământul în arendă simte că nu face nimic. Ştie de la ta-su că nelucrarea este maica tuturor relelor… Dar dacă aşa a fost să fie…
Până la pensionare, omul de nicăieri din viaţa mea nu s-a lăsat ademenit pe „Drumul lui Octombrie”. Acesta era numele sovietofil, al gospodăriei agricole colective (GAC), al cooperativei agricole de producţie (CAP), al „colectivei” de pe buzele celor necăjiţi.
Nu din ticăloşie a lăsat CAP-ul pentru ai săi şi pentru alţii. A lucrat electrician la RENEL, tractorist la AGROMEC… A fost „şef de asociaţie”, după ce a gustat din democraţie. A aflat, de unde trebuie, că pentru sporul „colectivei” românii au murit de blegi pe stradă. Să-şi refacă „inventarul agricol al familiei”, a participat la licitaţia căruţelor după victoria Revoluţiei. Atunci şi-a redobândit căruţa de doi cai, suferindă de trudă şi vreme. Apoi a trecut Dunărea, şi-a dus căruţa la Călăraşi, la fierăria vestitului Topolan, pe care l-a plătit din e – conomiile pe un an, plus struguri de vin.
Ion şi-a vrut tot o căruţă mai „scurtă”, dar doar de un cal. De la căruţa veche, cu care cândva ducea miresele la salon, a scos oiştea şi „cântarul”, a modificat dricul din faţă, a schimbat „sandâcul” (cufărul, adică )…
Cu maistrul Topolan s-a înţeles să-i pună la osie şi o „geampara” din oţel, aşa, să-i personalizeze căruţa melodia dansului vechi dobrogean, cu zgomot scurt, repetat şi sacadat, adică să ştie satul că trece el, „a lu Florea, cu inima care leagă osiile”.
Pentru Muzeul din Ostrov căutam o astfel de căruţă…
*
Îmi amintesc că prin vara lui 2006 am cumpărat pentru Muzeul Naţional al Agriculturii, de la Constantin Ene din Slobozia Nouă, Ialomiţa, o căruţă meşterită în 1931, de maistrul Nicu Munteanu din Brăila. Mai erau, în vremea aceea, în zonă, şi alţi mari meşteri de căruţe: Ionescu, Boboc dinspre Brăila, fraţii Drumeff din Hârşova…
Cu căruţa vopsită ca ouăle de Paşti, Ene mergea la târgurile de Drăgaică, de Ziua Crucii… Avea „păcănele”, ca „geamparalele” din Dobrogea: „ … la bucşi, nişte oboare, aşa, nişte ţevi şi nişte foi de placă de oţel, fine, subţiri, le găurea puţin, le bătea, le subţia ca pe foaia de ceapă şi le presa aşa… Îţi lua urechilii; ziceai că-i acioaie. Zicea: Uite căruţa brăileană! Sunaaa… !!! Era şi de Dobrogea, da suna – înfundat, aşa… Asta, când intram în sat cu ea, la marnea satului, s-auzea de… ” etc.
Să nu o „treacă” în colectivă, Ene a declarat că a vândut-o, apoi a demontat-o şi a dormit în ea până în 89, în camera de curat: „Am pus nişte lemne pe pământ, am pus roţile de-o parte, coşul şi colţarele de-o parte, şi-am pus bagaje acolo peste ele, am umplut cu covoare până sus; pe urmă am pus perne, plapuma… După 89, când am scos-o şi-au văzut-o preşedintele CAP-lui, Ifrim, inginerul Crăciun zice: Dar de unde-ai scos-o, bre, unde-ai avut-o? Zic : Păi dumneata ai dormit în fotoliu, da eu am dormit în căruţă .”
„Prin anii 83 – 84, venea un bărbat de la un muzeu să le dau (…); aveam şi plug cu două brazde, şi semănătoare. Până la urmă, am dat plugul, semănătoarea, hamurile. Vroia şi căruţa. A treia oară i-am spus: Domnule, sunt hotărât, n-o dau; când voi avea nevoie de bani, o dau. O ţin ca un CEC. Când voi avea nevoie, tot dumneavoastră o să v-o dau. S-o afişaţi, s-o afirmaţi acolo!”
Fragmentele reproduse fac parte din articolul Povestea unei căruţe brăilene, semnat de Viorica Croitoru-Capbun, omul din dreapta mea, în trei decenii, publicat în Catalogul expoziţiei „Transporturile tradiţionale din România”, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti, 2013 (pp 48-52). Toate, absolut toate vehicolele ţărăneşti aduse de la Slobozia, de la Muzeul Naţional al Agriculturii, şi etalate la Muzeul Ţăranului Român, erau achiziţionate de mine. În curtea lui Ene, „bărbatul de la un muzeu” eram eu, cu nume şi prenume. Gogu, directorul băgat pe gât Muzeului Naţional al Agriculturii după pensionarea mea (chiar nu-i pot scrie numele complet) le-a interzis subalternilor (în dicţionare „colaboratori”) să-mi scrie numele. Viorica Croitoru-Capbun s-a conformat. Nu a mai contat adevărul că istoria căruţei de la Slobozia Nouă era o marcă a biografiei mele.
*
Bat la uşa de sub şopron şi strig: „Nea Ioaneee …”. Îmi zic că omul ăsta a uitat că vreau să-i cumpăr căruţa. Mă învârt prin curte. Gospodăria lui Ion Florea e o bibliotecă. Viaţa lui, a familiei lui, se înşiră pe lutul din interiorul şoproanelor, pe rafturile învelitorilor, pe pereţi, în pod şi în beci: clopote, tindechi, lanţuri, cleşti, tesle, foarfeci de tuns oi, cormane, cuţite de plug, butoaie, resturi de hamuri, botniţe, felinare, lămpi, ciocane… de 10 ani, de 30 de ani, de 50 de ani…
Intri în biblioteca lui Ion Florea şi, de poţi, îi citeşti viaţa. Simbol al ţăra-nului român dintr-o vreme ieşită din ţâţâni, Ion Florea încheie secerişul în boală şi sărăcie: sărac până la „colectivă”, mai sărac în „colectivă”, şi foarte sărac după „colectivă”.
*
Bat în uşa de sub şopron şi strig. Trezit din moţăială, Ion Florea mă întreabă dacă am adus banii pe căruţă. S-a trezit şi nevasta, Angela, ne întreabă dacă vrem nuci şi pâine prăjită cu vin. Vali Doboga de la Primărie pregăteşte să execute partea de birocraţie. Gabi, şoferul, fumează şi-mi reaminteşte că în meseria lui aşteptarea e ca o pedeapsă. Îi număr banii lui Ion Florea pe căruţă şi alte droabe care vor compune Muzeul din Ostrov.
*
Într-o dimineaţă, înainte de a pleca spre Ostrov, am primit un telefon de la Alexandru (Sandu) Culina, patronul SC Lunca SR. Noi avem un prieten comun, Ion Neşu, din stirpea marilor prozatori ai Câmpiei Eterne. Vine sâmbătă dimineaţă la biserica unde slujesc, cam înainte de ectenia pentru morţi. Îmi bate în ferestruica dinspre proscomidiar şi îmi face semn că furnicile aşteaptă să le bag în seamă. Deschid ferestruica, îl binecuvântez şi-i dau două ziare, unul pentru el, al doilea pentru Sandu… Cam la două săptămâni, povestea se repetă.
Într-o altă dimineaţă, mă sună Sandu: „Nu te pot ajuta să-ţi faci casă cu beci, dar să te fac proprietar de-o căruţă în Satul măgarilor, pot”. Cu vorbe puţine şi fără chitanţă plec cu 500 lei la Ostrov.
Primarul, Niculae Dragomir, cel care în cartea de muncă nu are menţionată o altă funcţie decât aceea de şef, se duce la tonomatul din stradă. Revine şi completează oferta lui Ion Florea: prăşitoare, tindeche, panacot… Când să ies din birou, mă întreabă: „Căruţa dumneavoastră are geamparale?”
Răzvan Ciucă
Ostrov, 2016, august,
înainte de Adormirea Maicii Domnului
