Bucovina de Nord, primăvara, 1993. La Crasna aş fi dorit să încep să cercetez lăcaşul Lui.
Pe neştiute, m-am aflat spiţă într-o roată largă de femei, pe braţe cu ştergare de flori, înşirate în faţa stranilor, cu călcâile atingând soleea, cu umerii oprind mulţimea în straie de baştină să se reverse dinspre uşa pridvorului. În mijloc, cristelniţa şi un sobor de preoţi. Pe Ciprian l-au botezat prin afundare. Apoi, îmbrăcat în haina dreptăţii, pruncul şi-a început călătoria în biserică, petrecut pe braţe. N-am reuşit să văd şi nici să înţeleg fericirea clipei, nici când pruncul a ajuns pe ştergarul meu. Eram stingher între ochii care mă priveau curioşi şi făcliile din braţele candelabrelor din coarne de cerb.
Am plecat la ospăţ la casa mătuşcăi chiuind şi cântând, ca odinioară la o nuntă din Brodina, Suceava, „Cât-ai satul de bogat/ Nimeni nu e mai bărbat/ decât …”. „Cât-ai baba de bătrână/ Tot ar vrea trasă de …”. Revenisem pe pământ. Dintr-o dată devenisem naş şi îmi făcusem 37 de cumetrii, şi nu oriunde!
În Ucraina, românii din Basarabia sunt „moldoveni”.
Am petrecut noaptea spre Slobozia Mare într-un autobuz hodorogit, precum viaţa din Basarabia după perestriokă. Mai eram încă în Ucraina pe când ne-a oprit o bandă de rakeţi căruia a trebuit să-i plătim taxa de protecţie. La graniţă ne-am lăsat jecmăniţi şi întrebaţi: „Măi, moldovene, ce-ai făcut la români?”
Şi acum cred că este greu să pricepi Basarabia după ureche. Într-o zi am ajuns în tânăra şi suverana Republică Moldova, la Slobozia Mare, o comună mare de români, nu departe de Galaţi, nu departe de Cahul. De la români la găgăuzi drumul era pavat cu intenţii bune. Mă purtase pe-acolo Alexei Mare, feciorul lui Gheorghe, primar în sat şi deputat în parlamentul României Mari, nea Alecu cum îi ziceau apropiaţii, juristul dat afară din Tribunalul de la Slobozia de România înainte de 89 pe motiv că în toate procesele judecate de el lăsa statul păgubit şi scotea basma curată pe muncitorii „inculpaţi”. Ajuns şofer pe tir la Autobaza 3 din Cluj, nea Alecu dădea consultaţii juridice şoferilor până şi sub caroserie. Să-mi dea Domnul zile, că multe voi povesti despre acest om care mi-a luminat, prin pildele sale, viaţa.
Slobozia Mare îi era leagănul, meleagul din floare cu lacul Beleu şi Gârla Mărioarei, cu lanuri de păpuşoi şi nesfârşite vii, chiar şi cu o uzină de vin, cu case cu beci şi grafiniţe la gura butoaielor, cu ogrăzi cu duzi, cu suflete tânjind după un drob de bucurie şi cu un catalog de nume haioase: Beşleagă, Ciocan, Brânză, Usturoi, Plăcintă … „Cumetre, ci numi-i-aista, Ciuc?” Între Prut şi şcoală, între struguri şi grafiniţe, toate cele văzute şi auzite alcătuiau un Colţ de rai la colţ de ţară.
Îmi iubeam cumetrii, aşa naivi cum erau: „Femei şi fete tinere, care pe capra agregatelor, care în urma lor (îi) toarnă fără zgârcenie ogorului din hărnicia mâinilor şi tăria braţelor seva dătătoare de rod. Printre acestea … Parascovia Cojocaru, Nadea Bratu, Olga Bratu … „(Ion Geantâc, Slobozia Mare-istorie, personalităţi, cultură, Ed. Lyceum, Chişinau, 2000, p. 51). Sau : „Acuma la pepinierişti clocoteşte munca (ziarul „Viaţa satului”, 28 feb. 1970). Sau: „Toate brigăzile viticole sunt trecute la hazraciot … De pe fiecare din cele 120 hectare de vii s-au cules câte 113 centnere de poamă. Sarcina de producţie a fost îndeplinită cu 168 procente”. De bună seamă, munca în colhoz sporea virtuţile.
Colhozul îi (re)făcuse pe cei mai mulţi basarabeni „oameni-zi”. Unul dintre ei, Ion Ciocan, şi în numele necăjiţilor, îşi dorea un aparat de radio care să poată transmite îndărăt ?! Aşa gândea fierarul şcolit la Reni pentru a-şi spune tot ce îi frământa pe slobozenii mari, şi a găsi o explicaţie pentru un Ion Geantâc, fost ofiţer NKVD, ajuns învăţător mult lăudat în raionul Cahul, şi care şi-a aruncat (în faţa casei!) carnetul de bolşevic cu mult înainte de cutremurul Gorbaciov.
Poate nu ştiu eu mai multe şi greşesc, dar obştea Sloboziei Mari se înscria în dimensiunile existenţiale ale lui Ilie Crăiţămândră. Născut în 1885, ţăranul de care încep să vorbesc, a participat din poruncă ţaristă la războiul ruso-japonez din anii 1904-1905. Din ordinul comandantului rus, Ilie, a urmărit într-o căruţă o unitate japoneză de cavalerie. Cum viaţa bate filmul şi trânta bate jiu-jitzul, Ilie după o aprigă încăierare din care a ieşit rănit, a prins viu un ofiţer japonez şi l-a adus trofeu la unitatea rusă. Bineînţeles, a fost decorat chiar cu ordinul „Sfântul Gheorghe”. În 1914, din nou pe front. Avansat deja plutonier-major, va conduce – poţi crede? – un detaşament de cavalerie format din cazaci din Crimeea. Luptá pentru ţar şi pentru Ştefan cel Mare (stau mărturie scrisorile sale trimise de pe front), este rănit la cap, apoi se lecuieşte într-un spital din Finlanda. Pentru vitejie şi suferinţă îndurată pentru Mama Rusie este decorat a doua oară cu ordinul „Sfântul Gheorghe”. S-a întors acasă în 1917. În „Marele Război pentru Apărarea Patriei” s-a odihnit în ogradă. Doar la sărbători îşi punea vestonul cu decoraţiile pe piept şi şchiopăta spre marne, tânjind să vadă Ţara de dincolo de Prut. A murit în timpul foametei, în anul 1947 …
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, martie 2014,
Înaintea Duminicii Cuvioasei Maria Egipteanca
