Plouase toată seara, trăsnise şi fulgerase. N-am mai coborât în sat. Am rămas la „conacul” lui Constantin Cheiţă, undeva, pe dealul Glămei.
Ce vă închipuiţi că era „conacul”? Ca şi în Gorj, era o a doua gospodărie ridicată în deal de gospodarul din vale.
Am băgat vitele în şatră, am închis horocinele, am făcut focul la cominete şi am adormit o ţâră. Peste noapte s- a lăsat frigul, n-am avut cu ce să mă învelesc, aşa că am stat treaz lângă focul de la cominete.
*
Lexic întocmit de mine în 1974 în Oltenia profundă: cadalâc – loc cu puţine case, cominete – vatră de foc, dâlmă – vecin, goşti – oaspeţi, horocine- orătănii şi porci, mejdină – val de pământ care desparte două proprietăţi în dâlma, moşnean – om liber, nima – nimeni (nu-i nima), ocină – pământ moştenit, ogaş – pârâu, ohabă – de veci, paţaină – păţanie, pâlc – turmă de 4 – 500 de oi, sarcineriu – ţeapă de lemn, şatră – grajd pentru vite…
*
Dimineaţa am căutat cărarea la drumul spre sat. Pâcla era deasă ca laptele covăsit. Mi-a trebuit vreme să şerpuiesc printre livezi şi clăile de fân chitite pe pat şi sarcineriu. Când s-a risipit pâcla, cerul s-a netezit, fără serife. Dinspre Glămei se vedeau ca pentru fotografie valea Bahnei şi aşezarea Podeni.
Când am plecat spre Mehedinţi, am primit de la profesorul Vasile Hurmuz copia hrisovului scris în cetatea Bucureşti la 20 septembrie 1459 (6968) de Vlad Voievod, „domn şi fiul marelui Vlad Voievod, stăpânind şi domnind peste toată ţara U(n)grovlahiei, Amlaşului şi Făgăraşului herţeg”. Voievodul, „cu inimă curată şi luminată”, dăruie moşnenilor „de ocină şi de ohabă, lor şi copiilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, începând de la vama oilor, la vama porcilor, de albinărit, de găletărit, de vinărit, de dijma, de cositul fânului, de posade, de podvoade şi de cărături, adică de slujbe mari şi mici. . . ”
Ţineam documentul în geanta de umăr. Eram de o săptămână la Podeni, umblasem pe uliţe şi mă împărtăşisem cu ţăranii la fântâni şi la semnele de hotar, fusesem la biserică şi chiar la coasă. Trecusem şi printr-o noapte cu stihii. Am despăturit hârtia şi am înţeles unde mă aflam. Am priceput cum s-au împuţinat sforile de moşie şi casele de piatră şi lemn. Văzusem în Lunca Ponoratului pietre de mormânt şi oase de la strămoşi. La biserica de lemn din Sfodea preotul îmi vorbea de călugărul aromân Nicodim, de Mănăstirea Tismana, şi de Dan al II- lea Voievod, de ţăranii „globiţi” pentru vitele lor de grănicerii austrieci, de alte paţaine, locuri şi oameni de care voi scrie.
Cancelaria domnească a Ţării Româneşti, purtătoare de grija pentru păstrarea daniei, nu uită nici de tulburările din urmă cu zece veacuri. Lângă Iuda, vânzătorul, este numit prin blestem preotul Arie din Alexandria, cel care în veacul al IV- lea nega dumnezeirea Fiului: „Iar dacă nu va înnoi şi nu va întări, ci va călca şi va risipi, pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi Arie…”
Când am plecat de la Turnu Severin ştiam – nu ştiam multe de Oltenia. De valea Bahnei îmi povestise, într-o seară lungită până dimineaţa, vestitul lăutar Pârvulescu, din Baia de Aramă. Ne-am cunoscut la restaurantul cu tovarăşi la masă. Rostit în haine posomorâte şi cu cizme de cauciuc, omul era înalt, slab, cu barbă albă până la piept, hieratic, în tot timpul cu vioara sub bărbie. Cine nu-l cunoştea pe moş Pârvulescu? După miezul nopţii un taxi ne-a dus pe gratis la Cazane, am intrat la o lele cu doi prunci, mi-a cântat, mi-a povestit că pe valea Bahnei oamenii ară cu plugul de lemn şi beau ţuică de cireşe.
În dimineaţa din dealul Glămei n-am coborât în sat. Am făcut un ocol pe un drum de care şi am ajuns la poale de pădure. Era un cer de Voroneţ, în faţă era o poiană întinsă, un cal alb şi un pâlc de oi cu un cioban care doinea din fluier. Timpul aţipise, tresărea din când în când la dangătul clopotelor de bronz. Am înţeles atunci că vetrele satelor şi conacele dinspre munţi s-au născut din prinos, pe când Oltenia era în dâlmă cu Dumnezeu.
În viaţă, o singură dată îţi este dat să vezi ce am văzut.
Mi-am adus aminte de moş Pârvulescu, lăutarul, şi de ţuica de cireşe. Am coborât în Podeni, mi-am luat magnetofonul Grundig, greu cât un bolovan, încă un aparat foto, de la gazda mea, Cheiţă, gestionarul Magazinului mixt din comună, şi am ţinut-o peste apă, în cătunul vecin, la Bolovanu. Aflasem că la o casă de piatră, lângă trecătoare, se pregătea pomana de mort…
Cred că nimerisem cu un secol în urmă. Două babe făceau lumânări de ceară, altele fierbeau sarmale de orez în oale de lut, altele băteau fasui cu ştirca, un băţ de brad cu „coarne”.
În curtea vecină alte babe găteau bradul de înmormântare (cu mere, colaci şi panglici), boii şi carul, şi boceau în versuri: „Laşi car şi îţi laşi boi,/Laşi porci şi îţi laşi oi,/Laşi locul nearat/Şi grâul nesemănat,/Laşi luncă şi grădină/Şi pe mine ca pe strină!”. Mortul nu era tânăr şi şedea în copârşeu, în costum cu cravată, pantofi noi şi pălărie. Mai avea o zi până la plecare. Nevastă-sa îl bătea de muscă cu o frunză de brusture.
M-am întors în bătătura unde se pregătea pomana. Mâncam, beam şi pozam. Din când în când priveam peste apă. Puteai ajunge la Cheiţă pe scurtătură, dar trebuia să calci pe un trunchi de copac netezit cu firezul. De la bârnă la apa bufnind peste stânci era de două ori înălţimea unui stâlp de telegraf.
Se întuneca, o lună în răscruce împodobea vârful unui brad.
M-am trezit în noapte. Eram despuiat, aveam lipitori pe frunte, pe piept, pe palme, pe tălpi. Şi lumânari la cap. „Ştiţi ce-aţi băut?”. „?!”, „Ţuică din sodă şi găinaţ” Ferestrele din odaie erau toate deschise şi se auzeau greierii… Dom profesor, vă iubeşte Dumnezeu, cum de aţi trecut ogaşul… cu magnetofonul, cu aparatele de fotografiat, cu geanta?”. Şi mama gazdei îsi face trei cruci.
Peste un an am revenit la Podeni cu nevastă-mea. Să facem „teren” etnografic, o mai făcusem şi altădată. Într-o iarnă, tot pentru Muzeu, am mers cu Maria să căutăm clopote de oi şi gâtare de cai la Crăsani, pe Ialomiţa. Ninsoarea se oprise sub seară, era frig şi satul se pregătea de colinde. De la bariera din Slobozia am luat un camion care transporta porci la CAP .Cabina era ocupată, aşa că am mers în remorcă. Peste zi a nins iar, am ieşit din sat cu o sanie trasă de un cal, apoi am continuat spre Slobozia cu autostopul.
În Podeni era duminică şi la hora satului fusese invitat vestitul trompetist Constantin Gherghina. M-a cinstit cu ţuică de cireşe (în sfârşit!) şi i-a cântat Mariei, care era tare frumoasă pe-atunci, doina Cine scârţîie fântâna. O mai auzisem în Dolj, la o nuntă.
Să tot fi fost august, cădeau stelele şi mâncam struguri. Am plecat spre Sfodea. Drumul trecea printr-un cătun, Camena, parcă. Într-un ocol de fagi se mai păstrau câteva gospodării care urcau pe o pantă domoală. Era aşa o linişte, că auzeam fâşâitul şopârlelor…
Intrăm în prima gospodărie, potolesc câinele şi bat la uşa dinspre tindă. Iese o femeie uscată:„ Goşti? Nu-i nima pe laghiţă, ni în şatră.” „mneata stai în uşă, spune-mi…” „Nu grăiesc nimicâ! Du-te la ea, sus!”
Cătunul vieţuia dogmatic. Nimeni nu vorbea, nimeni nu mişca fără voia vrăjitoarei din deal, ultima fiinţă din ultima casă la drum. Eu n-am văzut-o, i-am zărit doar palmele cu degetele răşchirate lipite pe geam. Se spunea că a avut o soră cu care culegea mătrăguna din păduri de foarte departe, în loc deocheat de vânt, „unde câinii nu latră,/unde popă nu toacă”.
Femeia din capăt de sat şi soră-sa se duceau cu coşul la spinare, pe drum nu vorbeau cu nima şi noaptea, despuiate, scoteau mătrăguna cu sapa, pentru vrăjile de dragoste. Puneau în groapă pâine şi sare, apoi pământ.
Lumea din sate vorbea că tot ele erau si vrăjitoare de mană. Descântau noaptea, la tămâie neagră, lumânare şi usturoi, şi mulgeau laptele vacilor de la depărtare, furau roua şi Luceafărul. Într-o zi, înainte de Sfântul Ilie, sora mai mică a murit înecată de ploaie, în Balta Cerbului…
Am mai auzit că femeia cu palmele lipite pe geam ieşea în prispă doar să audă vântul şi să poruncească. Rar, şi numai când ploua cu stele, se furişa să caute comori în peştera de sub Piatra Camenii. . .
Răzvan Ciucă
Slobozia, martie 2o15
Înainte de Duminica Sfântului Ioan Scărarul
