Sorin Anghel. În tensiune maximă, fiecare sportiv reacţionează instinctual, după nişte automatisme care se dobândesc în timp. Cum ştie el cel mai bine. În condiţii de stres, miză, tensiune, Dunărea face ce ştie ea mai bine. Intră pe teren doar pentru că aşa o obligă regulamentul. Nu are nici o tragere de inimă şi nu o interesează părerea publicului. Iar conducătorii reacţionează doar când sunt criticaţi, niciodată când trebuie să mute decisiv pe piaţa transferurilor.
La Călăraşi, în acest moment, ne confruntăm cu o criză de cadre de sus până jos. În curtea stadionului este tensiunea. Una care trebuie să dispară cât mai curând, iar meciul de astăzi, de la Cernica, împotriva unei formaţii modeste, dar care nu a pierdut nici un meci oficial în 2014.
Din păcate pentru fanii ei, ca şi pentru întreg fotbalul călărăşean, Dunărea a devenit umbra fostei echipe care ajungea în sferturile de finală ale Cupei României. Şi nu doar atât. Trupa lui Răuţă este departe de ceea ce juca în mandatul lui Mirel Condei. Dar nu-i de mirare că se intâmplă aşa dacă au adus un antrenor de o valoare îndoielnică şi au adus jucători slabi, care cu greu ar face faţă la echipele din Liga a 4-a. Când bagi puţin, la puţin te aştepţi şi cu puţin te alegi.
Declinul Dunării, azi o trupă de mijlocul clasamentului, lipsită de anvergură şi, după părerea mea, de perspectivă, reflectă poziţia conducătorilor, care refuză să rupă pisica în două. Nu doresc sau nu pot. Nu putem spune că îi priveşte doar pe ei din moment ce discutăm despre o echipă hrănită din bani publici. Nu îi putem lăsa la nesfârşit să facă fiecare cum doreşte. L-am taxat pe Costică Sima trebuie să îl taxăm şi pe Costică Ştefan, a cărui atitudine nu ridică, ci trage în jos o echipă care a ajuns să nu mai joace fotbal.
Cu ce are acum în vestiar, Ion Răuţă va izbuti numai printr-un miracol, printr-o minune, să câştige un punct în play-off. Nu mă înscriu însă în corul celor care consideră că Dunărea va ajunge acolo. Aştept meciul de astăzi, de la Cernica. După ce a pierdut cu 2-0 meciurile cu Afumaţi şi cu Voluntari, gruparea „galben-albastră” are multe motive de îngrijorare. Doar după o victorie pe terenul ilfovenilor călărăşenii pot răsufla uşuraţi. Pentru asta este nevoie de multă muncă din partea celor din teren, care nu trebuie să găsească în banca tehnică un juriu, ci un punct de sprijin.
Tocmai pentru că nu sunt naiv, mă îndoiesc că antrenorul de acum al Dunării este capabil să-şi apropie vestiarul după rezultatele din primele două etape. Când jucătorul este cu moralul la pământ, ultimul lucru pe care trebuie să-l facă Răuţă este să meargă pe aceeaşi linie. Cu Afumaţi şi cu Voluntari nu i-a ieşit nimic. Unii s-au grăbit să dea vina pe arbitraj. Eu rămân la părerea că nu strică să mai dăm vina şi pe vinovaţi, dacă suntem bărbaţi, nu doar pe climă şi pe relief.
Marele păcat al tehnicianului este acela că nu posedă entuziasmul necesar pentru a încerca, eventual şi pentru a reuşi, să modernizeze jocul echipei. Când te ghidezi după anumite şabloane se cheamă că eşti dintr-o serie ce nu va rupe niciodată gura târgului. La Călăraşi au fost puţini tehnicieni meseriaşi, iar atunci când au antrenat pe Dunărea, corul celor care „cântau de bine” era format din unii care toată viaţa lor nu au făcut altceva decât să mănânce o pâine albă atunci când pe Borcea a fost foamete mare. Unora le place starea de acum, însă stadionul gol spune adevărul.
