Poveste dintr-o zi de toamnă

Plouă în Gura Văii. În odaia mare a casei vechi cu prispă, bătrânul împroprietărit de generalul Averescu şi încă membru CAP parcă trage să plece cu patul de lemn în spinare. O masă la fereastră, pe ea, o farfurie cu pufuleţi, un scaun, iar lângă pat, pe perete, o scoarţă de lână cu pomul vieţii şi privighetori. „Bâtule, îmi vinzi scoarţa?” „Nu!” „De ce?” „Rămân singur?!?” „Am un şoricel, urcă-n pomi, vorbeşte cu privighetorile şi mă priveghează. Pe peretele gol nu poate urca. De-aia nu-ţi dau scoarţa, rămân singur !” Privesc pe fereastră. Plouă cu glas răguşit ca o talangă. În curte, fata bătrânului iese din casa cea nouă şi dă de mâncare la orătănii. Când ajung la poartă, mă întreabă: „V-aţi înţeles?” La câtă etnografie ştiam pe atunci, scoarţa-mi plăcuse (era şi prima mea achiziţie de muzeograf!). Țesută înainte de primul Război, în Prahova, avea surori la Muzeul din Ploieşti, în colecţia lui Papa Simache.

Peste un timp, după ce am întocmit „Raportul de deplasare” şi „Referatul de necesitate” (deh, birocraţie instituţională), i-am dus bătrânului, în locul scoarţei, un covor de iută. Pe bătrân nu l-am mai găsit acasă, plecase. Lăsase scoarţa împachetată în ziare… În anul 1971, toamna, în Gura Văii ialomiţene am primit botezul de muzeograf. 40 de ani am arat cu acelaşi plug în acelaşi ogor. N-am privit niciodată îndărăt …

Răzvan CIUCĂ

Slobozia, august 2012