Definire şi comunicare. Prin colinde, noi, românii, suntem proprietarii unei comori care cântă ca o apă-vioară sub zoare de soare (titluri de cântec şi colind de dinainte de vremea unui Bărăgan dezmorţit de desţeleniri, cu puzderie de turme de oi şi cai în libertate).
Colindele bătrâneşti sunt cronici, xinaxar sau cărţi de poveşti, cu care se mergea de la o casă la alta cu felurite urări-felicitări, altceva decât „Christmas-Carol” din burgurile occidentale, şi altceva decât cele cărturăreşti, „de stea”, pornite din Ardeal şi învăţate la şcoala primară ori la strana bisericii în toată Ţara.
Revăd caietele de teren „…Colindele sunt ca sfeştania casei, totate casele trebuie colindate (…), ăsta-i un respect faţă de cetăţean”, îmi spunea cu ani în urmă un ţăran din Unirea, Călăraşi. În general, în Bărăgan sau în Dobrogea, cu colindele se umbla în seara de turte (ajun de Crăciun). Cetele se grupau pe „mahalale” (cartiere, Bărăgan) sau pe „craci” (uliţe, Dobrogea), iar părtaşii trebuiau să fie holtei şi să se îngăduie la glasuri. Se începea cu „Colindul de fereastră”, prin care se vestea suirea în sărbătoare. Când îi prindeau zorile se dătina „Colindul de ziuă”. Urma „Colindul de casă”, pentru cinstirea întregii curţi („Icea, Doamne, ceste curţi”). Cetele erau pregătite să dea răspuns, prin îndelungi repetiţii, cererii gospodarului, şi în funcţie de categoriile de vârstă, de statutul civil sau de profesie ( colind de flăcău, de fată mare, de logoditori, de bătrân, de vădan/ă, în unele locuri de mort, de popă, de pescar, de vânător, de cioban ş.a.). Odinioară, repertoriul cuprindea până la 30 de colinde! Azi, 6, cel mult 8…
„Când terminam ultima casă, făceam listă şi împărţeam banii. Întâi le dădeam la ăia mai mici, care erau din anul I sau II, pe urmă la ceilalţi, după cum au ştiut colindul, că şi urechea noastră-i muzicală, cine s-a încurcat lua parte mai mică.” O adevărată şcoală de colinde! (Unirea, Vlădeni, Ostrov, Hârşova).
Teme şi motive. Colindele vorbesc simbolic despre Zidire şi jertfa lui Hristos („Cel peşte”: … Din carnea lui/Nunta şi-o făcui/Din oasele lui/Case ridicai/Din sângele Lui/Case zugrăvii …”, Colelia, Ialomiţa), despre domeniile existenţiale ale satului, despre praguri de viaţă, despre însuşiri şi virtuţi. Aşa sunt colindele de casă, cele de logoditori, de bătrâni sau de mort, cele cu tematică epico-eroică („Leul”) sau cele cu teme legendare sau apocrife. Alte colinde amintesc de străvechi rituri de construcţie, cum ar fi cele care au temă vânarea cerbului sau a ciutei „lină, făr’ de splină”.
Asemănări între colinde şi alte specii folclorice: cu cântecele epice (cântece bătrâneşti, v. Alexandru Amzulescu), cu basme (c. „Măru-i merişor de aur” şi basmul „Prâslea cel voinic şi merele de aur”), cu cântecele zorilor („Voi, zori de ziuă/Şi de miez de noapte,/Voi nu vă siliţi/De vă revărsaţi,/Că noi n-am umblat/Nici n-am colindat”, variantă din Tonea, comentată de profesorul Mihai Pop).
Poetică şi cântare. Colindele din Bărăgan, Dobrogea sau Ţara Loviştei cunosc tipul trohaic cu două întinderi de vers: a) heptasilabul, şi b) pentasilabul. Cântarea este îndeobşte antifonică, pe „stihuri”, cum îmi spune Dima Chiţi din Ostrov, omul bun la toate la cramă, şi trezorier de datini. Mai rar heterofonică şi, unicat în România, omofonă şi pe bugă, care ţine hangul, şi 4 timpi între strofe, Colelia, Ialomiţa). Melodia este de regulă silabică, scările melodice coborâtoare (moduri antice?). Unitatea stilistică, reprezentată prin ordinea celor cinci măsuri caracteristice, şi profilul melodic, în general descendent, ritmul „măsurat” giusto-silabic, strâns legat de sistemul versificaţiei populare, conturează măiestria colindelor bătrâneşti, despre care vom continua să vorbim. Aşteptaţi-mă un pic!
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, decembrie,
De Sfântul Spiridon, 2012
