Aveam 12 ani când l-am cunoscut pe Iacob, învăţător, fiul celui mai iscusit artizan de case de pe valea Trotuşului.
O lume pestriţă, cusută ca o blană din răzeşi, mineri, teslari şi heirupişti de la Bumbeşti – Livezeni, vorbea că Iacob fusese prizonier în Rusia, chiar în Siberia, că venise în ţară târziu mult după isprăvirea ultimului război şi că adusese cu el hârtii cu sfinţi…
*
Cică Iacob „mâzgălea” pe bucăţi de scânduri: Hristos pe aceeaşi pagină, la Înviere şi la Înălţare. În iad, deasupra unei peşteri de tradiţie bizantină: „Piatra răsturnată, giulgiurile albe înconjurate de legături roşii, străjerii prăvăliţi la pământ ca seceraţi de moarte, toate apar aici!” (Michel Quenot, Învierea şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 121; o carte pe care am citit-o zilele trecute, am recapitulat coincidenţele din amintiri cu Iacob, şi m-am crucit de mirare).
Hristos coborâse în iad şi pentru a-i elibera pe drepţii Vechiului Testament cărora le aducea învierea : Adam, Eva, Sarra, soţia părintelui celor ce cred, Rebeca, soţia lui Isaac, tânărul păstor Abel, Solomon şi David… „Scoală-Te, Doamne… (Ps. 131,8 ).
La poarta raiului se află cel care a intrat primul în Rai (Luca 23, 43), tâlharul cel bun. Apoi Marta şi „cealaltă Marie”, Petru, Toma necredinciosul. „Mântuitorul înviat, îmbrăcat în veşmântul său de slavă, se arată ucenicilor pe malul lacului Tiberiada (Ioan 21, 1 -14). La îndemnul său, ucenicii aruncă mrejele la dreapta corăbiei şi pescuirea se dovedeşte aşa de bogată…” (Michel Quenot, op.cit., p. 122 şi fig.26, v. icoana pe care Iacob din Lăloaia o ştia foarte bine din vremea în care pătimea în Rusia).
Înălţarea ocupă centrul icoanei. Adunaţi în jurul Maicii Domnului, flancat de cei doi Îngeri îmbrăcaţi în alb, Apostolii îl privesc pe Hristos înălţat la cer. (Marcu 16, 19).
Preotul din Lăloaia l-a certat pe Iacob. I-a zis că amestecă subiectele. Nu hârtia adusă din Rusia îl smintise pe Iacob ci credinţa lui că între Înviere şi Înălţare, nu a fost un interval de patruzeci de zile. Credea că minunea s-a întâmplat în aceeaşi zi.
*
Lucreţia, fata cea mare a lui Iacob, dăduse oile la stâna moşilor lui Valerică, primul meu prieten din viaţă, cel care puţin aproape de moarte încă umbla cu opinci şi obiele.
Primăvara, după Sfântul Gheorghe, oile urcau spre Lapoş. Când Iacob s-a dus să-şi vadă oile cum sunt păstorite, pe drum i s-a făcut foame şi a răbdat. Întors acasă, s-a apucat să facă merindare, adică locuri de popas, pe cărări între fagi, unde îşi trăgeau suflarea trecătorii şi într-o traistă găseau de mâncare. Iacob făcea drumuri dese la stână. Noaptea închina cu lumânări oile.
Într-o zi, Lucreţia s-a măritat. A luat un ofiţer de miliţie, Gheorghe, înalt, frumos şi cumsecade. La prenume se potriveau cu părinţii mei şi de aceea m-am şi apropiat de ei.
Partidul avea grijă de popor, aşa că într-o zi din vremea aceea au început să se spargă morile şi casele cu prispă. În locul lor, oamenilor li s-au năzărit blocuri de patru etaje „Macarale, râd în soare-n zori de zi, macarale…”
Gheorghe a certat-o pe Lucreţia, căreia i-a reproşat că tatăl ei, Iacob, se dă în stambă, are manifestări mistice. Aşa se face că într-o zi bătrânul Iacob a fost scos din baştina lui şi a ajuns într-un apartament. La blocul din Zăvoi avea difuzor şi aragaz, covoare de iută şi fier de călcat la priză, dar n-avea stare. L-a rugat pe ginerele său să-i facă o băncuţă, să-l scoată dintre pereţii bucătăriei şi să-l lase pe hol, lângă uşă.
Iacob n-a mai „mâzgălit”. Ce-i drept, nu i-a mai dat nimeni nici acuarele, nici pensule, nici măcar creioane colorate. Îi lipseau şi scândurelele, iar pe pereţi sau pe lemnul uşii îi era interzis până şi să-şi atingă palmele. Privea toată ziua cum urcă şi coboară vecinii. Îşi închipuia că-i tot în poarta de-acasă, doar că scârţâitul uşilor nu era ca lătratul câinilor. Nu înţelegea de ce lumea nu mai merge la moară, de ce se întreabă unii pe alţii dacă s-a băgat carne la Ilaşcu şi olandină la magazinul din colţ… Se închina la fiecare om care trecea şi despre care gândea că trebuie să devină „icoana” lui Hristos.
În Săptămâna Mare, după Denia celor 12 Evanghelii, pe când Lucreţia înroşea ouă pe ascuns, Iacob, ajuns bătrân – bătrân, s-a încălţat cu bocanicii lustruiţi ai ginerului, a aprins lampa de miner din cămară şi a plecat din bloc. L-au căutat cu miliţia şi nu l-au găsit.
Tuturor cititorilor mei le doresc Paşti fericit, cu sănătate, linişte şi speranţă !
Răzvan Ciucă
Slobozia, aprilie 2017,
înainte de Duminica Floriilor
