La Ulmu, nea Ioniţă era om de serviciu la Sfat şi bărbat de casă. Dădea bine cu sapa, făcea vin de buturugă, scotea peşte din Mostiştea, lipea casa cu aliceală în crivăţ şi punea cu dosul degetelor flori pe cuptorul de pâine. În lada de zestre nevasta ţinea trâmbe de pânză pentru pomenire. Nu ştiu de ce, dar nevasta s-a dus, şi până la slobozirea sărindarelor lada a rămas goală. De pe atunci, nea Ioniţă făcea pâine în locul nevestii. Avea un panacop scobit din salcie, cu şapte găvane. În primul găvan punea două şuviţe împletite din aluat, mă privea, îşi pomenea nevasta şi punea pistornicul ca o căpităneasă. De-l întrebam de ce, îmi zicea: „D-aia. Suntem împletiţi în aceeaşi pâine.”
Și a trecut o vreme. Umblam prin ţară dus de Dumnezeu, să fac cu lucrurile din bătrâni „Casa Pâinii”. Mai târziu, cu ştampile, va fi chiar Muzeul Naţional al Agriculturii. Plecasem cu un autobuz borţos şi ştirb de la Pomi, de pe Valea Someşului, cu Traian Groşan şi Vasile Filip, amândoi electricieni şi pictori naivi, şi despre care, cândva, sunt dator să scriu. Era o vreme pestriţă, ploua şi ningea, anul se sfârşea pe plaiurile lui Pintea Viteazul. Traian şi Vasile, cu izmenele suflecate, m-au trecut pe umeri prin apa de frig a Berinţei. („Să nu te îmbolnăveşti, cine mai face Muzeul?”) M-am simţit împărat.
Și am ajuns la o casă, şi acolo stătea o femeie care învăţase carte la strana bisericii. Tocmai terminase de citit „Mizerabilii” lui Victor Hugo. Avea şi un difuzor, asculta ştiri, şi ascultase şi de mine şi de ce umblu eu prin lume. Era informată. Și am întrebat-o ce înseamnă funia împletită din stejar de pe stâlpii porţii casei. Nu mi-a tălmăcit nici că e funia timpului, nici că e sânul lui Avram. Mi-a răspuns: „Noi, românii, suntem împletiţi în aceeaşi pâine”.
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, septembrie 2012
