Ziua începuse a se pleca. Până atunci, la Lunga din Covasna am fotografiat şi măsurat două „fiare de epocă”, un locomobil şi un tractor. În curtea găzdoaiei, bătrânul mecanic de-o viaţă, stătea lângă uşa de la intrare pe un scaun cu spetează, privea nedumerit şi nebăgat în seamă. Din când în când chicotea uşor. Bătrâna, cu faţa smeadă, cu părul albit, cu braţe de om şi cu şorţ, sorta varza coborâtă dintr-o remorcă. Doi tineri din familie, şoferul de pe „Steagul Roşu”, secui ca şi ceilalţi, ca şi Pall Haszmann, călăuza de la Muzeul din Cernat, se rupeau să încarce utilajele pentru viitorul Muzeu al Agriculturii din România.
Am semnat actele de vânzare-cumpărare, am mai băut la două vorbe o pălincă, ne-am pupat şi-am dat să ies din curte. Bătrânul mecanic s-a ridicat de pe scaun, s-a lăsat în genunchi şi-a început să se tânguie, „Ioi, ioi, ioi …”. Îşi ducea mâinile spre cer, apoi le apăsa pe inimă, repeta gestul şi se tânguia de se auzea până la crucea-mamă din cimitirul locului. Până în a doua strajă a nopţii, bătrânul mecanic de-o viaţă s-a prăpădit. Nu de boală, ci de dor, de sfârşit de dor. Tânguiala lui nu schimba ordinea firii, dar mi-a amintit un bocet auzit cu un an înainte de episodul din Lunga, şi tot în Transilvania: „Lasă-ţi mâinile acasă …”.
Prin vremea aceea m-am rugat de unul din Harghita să-mi dea un locomobil, marcă-de-marcă, pentru Muzeul din Slobozia. Nu l-am înduplecat şi nici n-am reuşit să-l opresc să-l taie. Omul a recuperat doar cazanul şi a făcut centrala termică la „vila” unde stătea. S-a întâmplat ceva, am revenit primăvara, în Postul Mare, chiar în ziua în care omul era petrecut în dric la groapă. Cazanul locomobilului sărise în aer !
Eram la Talpa, în Teleorman, consultant ştiinţific la filmul „Moromeţii”. Secvenţa cu Bisisica ruptă din cârd se cam lungise, tovarăşul Dulea de la Consiliul Cuylturii şi Educaţiei Socialiste veghea şi trudea la cenzură, stahanovist, turla bisericii trebuia ecranată de acoperişul fânăriei lui Bălosu, se căuta salcâmul pe măsura simbolului, pentru fierăria lui Iocan nu se tipărise ziarul ş.a.m.d. Scena secerişului va fi filmată iarna, cu puţin înainte de Crăciun. Repriviţi secvenţa, singurul personaj care poartă şosete şi bocanci (motiv personal, altfel nu se putea !) e Victor Rebengiuc alias Ilie Moromete. Snopii de grâu erau pregătiţi din vară. Ca în vizitele lui Ceauşescu, spicele au fost împlântate pe câmp, după ce s-a curăţat zăpada. Rămânea ca eu să intru în scenă cu utilajele pentru treierat …
Noaptea băusem acasă la nea Soare, mecanic agricol la boieri şi şef de brigadă la colectivă. De la Muzeul Judeţean îl luasem pe Aurică Nae, un tinerel restaurator, care, pe atunci, ştia să meargă cu bicicleta. Aşezasem locomobilul şi batoza pe aria din curtea CAP-ului. De jur-împrejur, gard de lemne şi două porţi. Pentru a încinge „vaporul” am început să tăiem porţile, apoi am continuat cu lemnele din gard. Acele manometrului se mişcau ca la seism… Nimic !… Îi spun regizorului Stere Gulea să cheme popa din sat să facem sfeştanie. Îl scot din minţi. Vivi Vasile Drăgan, cameramanul, face ca bătrânul de la Lunga: „ioi, ioi, ioi …” . Un gură-cască îi cere ţigară şi foc lui nea Soare. Se lasă cu cotul pe volanta mare, prinde la plezneală unghiul de start şi locomobilul sare ca un armăsar în călduri. Echipa de filmare se calmează, directorul de producţie plăteşte preşedintelui CAP gardul, iar eu rămân pe generic …
Încotro mergem noi, Nicolae ?
De atunci, de câte ori văd un locomobil, mă gândesc la Talpa şi îmi amintesc de o istorioară consemnată de Constantin Garoflid în Agricultura veche („Cartea Românească”, Bucureşti, 1943, p.p. 85-86). Un ţigan, fochist, de la moşia Bordeiul-Verde din Bărăgan, arendată de Costache Stamu, din lipsă de lemne, a lăsat cenuşarul la pământ sub cutia de foc a vaporului şi a aprins paiele. Apoi a făcut o groapă sub cuptorul vaporului, paiele au ars mai bine, „vaporul a făcut grad şi a putut duce batoza”. Aşa s-a lucrat până prin anii 1890, după care au venit în ţară locomobile construite pentru arderea cu paie, având „Feuerbux”-ul foarte larg şi un aparat automat „de hrănit focul”.
Acum 13 ani am semnat o expertiză pentru un locomobil obosit şi cariat. Rămas în ţară, utilajul ar fi avut parte de două ieşiri din „aria naţională”: să fie tăiat la fier vechi sau să fie tăiat pentru centrala termică a vreunei case nu departe de umbra lui Avram Iancu. Nici acum nu ştiu de ce n-a ruginit în România sau dacă a ajuns la un festival „Damf in …”, pe ritmul lui Pink Floyd, ori de ce bântuie ca o fantomă prin ungherele Parchetului din Deva. La Slobozia mă şicanează cele două locomobile amplasate la răscrucile oraşului. Eu nu le adusesem din Ardeal pentru exhibiţii stradale. O a treia locomobilă, adusă tot de mine, aflată în incinta fostei celebre Ferme-Model Perieţi, nu o pot vedea din cauza buruienilor şi de turma câinilor.
Găsindu-mă între o dimineaţă kafkiană şi o seară din „Dosarele X”, într-o zi s-ar putea chiar să fiu arestat. Toată viaţa am trăit periculos, am dat în clocot şi mi-am căutat uşa cu lumânarea. Pe uşa aceea am ieşit de multe ori. Odată am avut ocazia să şi intru, dar am întârziat pentru că nu ştiam de unde sunt. Am rămas pe aproape, niciodată afară …
Cât priveşte locomotivele şi plăcuţele lor de identitate (?) am avut legături doar cu primele, şi doar de două ori în viaţă: în copilărie când, împreună cu alţi ghitani, puneam pe şinele largi de cale ferată monede cu capul Regelui Mihai. Locomotivele săltau uşor, iar mecanicul îşi plătea supărarea adiindu-ne cu aburi. A doua oară, după ce am fondat Muzeul Naţional al Agriculturii, am schimbat ecartamentul în Transilvania. Pe Valea Hârtibaciului trecea zilnic un personal tras de o locomotivă cu abur, lumea din sate îl numea „Micuţul”. Seara, politicos, chiar curtenitor, „Micuţul” lăsa să treacă spre Mohu turma de bivoli coborâtă din pădurea de mesteceni, apoi şuiera prelung şi pleca pufăind la vale … Mai trăieşte „Micuţul” ? Eu mai trăiesc ? Dar cu ruşinea, Măria Ta, ce facem ? Ioi, ioi, ioi …
Răzvan Ciucă
Slobozia, august 2014,
la Tăierea cinstitului cap al Sf. Prooroc Ioan Botezătorul
