Ce vreo lună şi ceva în urmă, România TV („Explozibil! Bercea Mondial i-a dat şpagă lui Băsescu”. Care din fraţi, naşul ţiganilor sau preşedintele României? etc) a prezentat într-o săptămână, de câteva ori pe zi, o întâmplare.
Într-o localitate trăia Maricica, o femeie la 41 de ani, roşcată, cu faţa buhăită şi burta dincolo de cordon. Putea ajunge în viaţă chiar lăptăreasă sau stropolitoare, dar a căzut în păcat. După ce a măturat în biserică, a spălat covoarele şi preşurile (face distincţie între ţesături, lână şi coade, să se ştie că-i reponsabilă). „M-am spălat şi eu”. Sfios se uită în jos, mai în sus de genunchi: „Am spălat-o şi (se mai uită odată) pe Desdemona”. Zâmbeşte încurcat, parcă ruşinată, dar şi fudulă de găselniţa onomastică: definirea propriei păsărici cu shakespeariana Desdemona („Pământul n-are margini, nici cerurile prag”/… Nor has the sky a threshold …, V. Voiculescu). O încearcă setea, dar nu de apă. „Am băut o juma’ de pahar… ba nu, o juma’ de kil de vin”. Mai întotdeauna, într-o biserică, vinul îl găseşti în altar, la proscomidiar. „Păi, cât eram eu de obosită, după atâta muncă, am adormit între sfinţi…”
Afară era cald, înăuntru era răcoare, Maricica îşi odihnea capul pe un teanc de preşuri de coade. După o vreme, pe când sforăia şi se visa cu bărbatul după nuntă „simt că cineva îmi desfăcea picioarele…” În călduri, primarul localităţii, de şaptezeci şi ceva de ani, o căuta gâfâind pe „Desdemona”.
În faţa televiziunii, Maricica icneşte, priveşte pe furiş în colţuri, face o pauză de gândire, îîî, şi caută o ieşire din ruşine sfârşind cu ce n-ar fi vrut să spună: „M-a violat !”
Primarul din… – nu contează localitatea, se putea întâmpla oriunde, nu contează nici partidul, poţi fi de dreapta când mergi la biserică şi de stânga când cobori de pe Maricica – fuge de ruşine şi de acuzele electoratului din opoziţie. Nu recunoaşte nici unde anume şi-a dat jos pantalonii şi nici că a „produs viol”. De departe, îi trimite victimei o scrisoare. O dojeneşte că l-a trădat în iubire şi îi aminteşte că-i este datoare: „Maricico, Maricico, ţi-am dat demnitate, ţi-am dat şi Cico …”
Neterminată şi nedumerită, Maricica priveşte scurt la camera video, apoi ridică un borcan de muştar şi-l duce la ochi: Selfie. „Vai de mine, ce-s eu ?!” Apasă pe capacul borcanului, se tulbură din aducere-aminte, mai priveşte o dată şi se grăbeşte să reintre-n viaţa plină de scârbe din spatele chipului său buhăit.
Maricica provoacă chiar un eveniment mediatic. Nu rupe cursul lucrurilor, îl accentuează şi-l trece dintr-o ipostază privată într-o încercuire colectivă. Parohul, primarul, televiziunea, telespectatorii devin părţi într-o realitate socială contemporană, şi nu doar într-un izolat caz de depravare. Cine-şi găseşte timpul să se raporteze practic şi teoretic la legea morală?
Nu forţez asocieri năroade, dar la aceeaşi televiziune („Imediat! Bombă! În 2016 cresc salariile…”), aflu de la Ponta că în industria orizontală vor fi chilipiruri. Mai aflu că în instanţă Gigi Becali s-a jurat că după ce va ieşi din puşcărie nu va mai face infracţiuni, va face numai dragoste…
Răzvan Ciucă
Slobozia, octombrie 2014,
înaintea Duminicii a 21-a după Rusalii
