Marţi, spre miezul nopţii, de la sfârşitul lui ianuarie, nevastă-mea a primit un mesaj semnat de o verişoară din Dobrogea, Eugenia, de care nu mai auzisem de-o viaţă. Dimineaţa, de cu noapte, a sunat chiar telefonul. Eugenia suferea că am murit, regreta că nu poate veni la înmormântare (avea o problemă de nelăsat…), că ce om am fost, cum mergeam la rudele „decedate”, le filmam şi cântam la strană, cum am făcut un muzeu naţional, cu opinci şi tractoare. A sunat soneria, „aici stă nenea ?”, câteva neamuri grijulii şi ortodoxe, cu flori şi lumânări, chiar şi cu o coroană… Era zi de post, dar le-am dat brânză, ţuică şi cafea, că erau călători şi, după un ceas, ne-am despărţit veseli. Până spre prânz am dat telefoane la neamuri şi cunoscuţi, să-i vestesc că s-a contramandat moartea mea …
Miercuri a fost o zi împinsă către limanul de seară. Ce-o fi căutat pescăruşul peste gârla de lângă mânăstire?
*
De la o vreme tot visez că-mi caut încălţările pierdute pe un coridor lung şi îngust, strecurat între două etaje de bloc. Ultima dată, un pantof proptea fereastra să nu se închidă. Niciun zgomot, doar o minge albastră se rostogolea în ceaţă, dincolo de fereastra cu pantof.
Când m-am trezit, se zbătea ochiul. „Care?” Şi întrebam pe ăla, pe ăla … Uitasem că „Dac-ar fi de rău, să te zbaţi. / Dacă ar fi de bine, să stai.” Nevastă-mea, de la bunica ei înţeleaptă: „Ochiul vede-atâtea şi nu spune !”.
*
Peste o săptămână de la moartea mea, presa anunţa moartea lui Nelu Nunweiller, jucător de legendă al fotbalului românesc şi, alături de fratele său Lică, „câini roşii” de pe emblema echipei Dinamo Bucureşti şi din gura galeriei… Eram puţin mai mult decât copil, pe când mergeam cu unchiul Păun în „Groapa” din Ştefan cel Mare sau dincolo de bariera Vergului, pe Bulevardul Muncii, pe Stadionul, neinspirat numit mai târziu, „Lia Manoliu”. Mergeam să-i vedem pe Nunweilleri, mai întâi pe Nelu (III), apoi pe Lică (IV), apoi pe Radu (VI). (Se spune că Angelo Niculescu, autorul tacticii de temporizare, un fel de tiki-taka de mai târziu, începe echipa naţională cu Radu, ceilalţi urmau…) Mergeam să vedem driblingurile ameţitoare ale lui Piţi Varga, cursele şi centrările lui Pârcălab (se juca în sistem WM), „Săgeata Carpaţilor” ţâşnită din gloria lui Iosif Petchowski şi a „Bătrânei Doamne” (UTA).
N-am ţinut întotdeauna cu Dinamo (ce-mi place expresia „Câine până la moarte şi dincolo de ea” !). Când CCA bătea în Anglia pe Luton Town cu 4-3, umblam după autografe de la Voinescu, Constantin sau Cacoveanu.
Pe când locuiam la Comăneşti, am plecat într-o vacanţă în Capitală. Piţi Apolzan, celebrul fundaş central (de la CCA/din 1961 Steaua) m-a văzut întâmplător într-o miuţă pe un maidan din apropiere de Lizeanu. M-a îndemnat să merg la un trial pe Ghencea. Aveam 15 ani. La Steaua alegerea viitoarele vedete o făcea un om delicat şi priceput, antrenorul Romeo Catană. Jucam extremă dreaptă, aveam explozie, viteză, dribling, mă lipeam de gol, deşi nu mă răsfăţa biomecanica lovirii balonului. Peste toate, aveam o calitate care m-a ajutat în toată viaţa: spiritul de competiţie. După un sfert de oră din primul mitan – făcusem vraişte apărarea adversă – Romeo Catană m-a chemat la el: „Să vii neapărat mâine cu părinţii”.
Eu debutasem în fotbal la „Minerul Comăneşti”, în Campionatul Regiunii Bacău. La nici 14 ani am jucat la seniori, într-un meci de Cupă, cu Gloria Zemeş. Era de Sfântul Nicolae, gerul lui Marcoci. Le-am dat un gol şi i-am eliminat, dar după meci ne-am spălat în râul din vale. Supărate foc, gazdele ne închiseseră vestiarul…
Tata, care mă dorea inginer, m-a înscris la Şcoala Medie Mixtă Generală (liceul de azi), la secţia „reală”. Leker Solomon, evreu (a murit la un bombardament în Fâşia Gaza), profesor de elită, care a dat Republicii generaţii de ingineri şi profesori de matematică, avea două slăbiciuni, amândouă permise: forbalul şi ţigara. Îşi ţinea ţigareta în colţul gurii şi geamul deschis.
Eu n-aveam nicio treabă cu matematica. Mă scotea la tablă, îmi dădea ecuaţia de gradul 2: ax2 + bx + c, „egal cu cât?”. Clasa mută. „Ai jucat duminică?”, „Cu Oituz Tg Ocna”, „Şi?”, „Am dat patru goluri ”, „Deci?” „Egal zero”, „Dacă iese nul duminica viitoare cu Textila Buhuşi, că-i la retrogradare, îţi faci şi de-un costum cu stofa primită”. Eu ţineam minte şi dădeam cu mingea-n plopi, la teze copiam după Nineta şi treceam clasa.
Să revenim în Ghencea. Am ajuns doar cu mama, care s-a înţeles repede cu „dom’ profesor”: transfer, cazare (în Plevnei), şcoală (Liceul Mihai Viteazul), îndemnizaţie lunară ş.a. N-a vrut tata: „Ai înebunit, Lucreţio? Vrei să ajungă golan?”
*
La CCA (Steaua din 1961) sosise schimbul de generaţii, cu consecinţele de rigoare în performanţă. Îmi amintesc că o echipă din Ungaria, Honved Budapesta, le-a umilit pe Steaua, pe Petrolul… A jucat şi cu Dinamo, în nocturnă, pe „Republicii”. „Câinii roşii” au învins cu 4-0! A jucat şi tânărul Mircea Lucescu. Atunci am devenit suporterul unei singure echipe: Dinamo!
*
Cred că eram în anul al doilea la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie. Devenise o obişnuinţă ca la sfârşit de săptămână să fie organizate reuniuni culturale, cu poezii, desene pe pereţi şi dans. Debutasem, prin Ana Blandiana, în revista „Amfiteatrul” cu o poezie onirică, Cal şi os („Os din mine, / galben os? undeva uitat pe mal / prins la gâtul unui cal / unui cal cu gâtul roz” ş.a.). Adrian Păunescu mă publicase în „Gazeta Literară”, nu ştiu cine în „Luceafărul”, Ioan Alexandru iar în „Amfiteatrul”; recital cu Agatha Bacovia la Sala Dalles, colocvii lirice cu Virgil Carianopol, Ion Caraion… Promiteam, cum s-ar spune… Sora Anei Blandiana (domnişoara Coman îi spuneam), studentă în primul an la Istorie, recita din versurile mele şi mă invita la „dame-n tangou”. Pe mine mă emoţiona Neli, studentă în ultimul an, colegă cu Radu Vasile (viitorul premier al României în administraţie ţărănistă), delicată, diafană chiar …
Într-o seară a venit Mircea Lucescu. Nu-i luase încă locul lui Pârcălab, dar era sigur că o va face. I-am prezentat-o pe Neli. A mai venit într-o seară şi încă într-o seară, ascultau poezii şi dansau după pick-up. Au rămas împreună o viaţă. Răzvan e fiul lor cel dorit.
Dacă nu mai conduceam pe nimeni acasă, mergeam cu Nunweiller III şi IV la „Trocadero”, peste drum de Universitate. Le ţinea „de scurtă absenţă” Toni, colegă de an cu mine şi prietena ei dintr-un an mai sus, am uitat cum o chema, dar arăta ca-n filme.
*
Într-o seară de miercuri, în nocturnă, pe stadionul „Republicii”, într-un meci de pregătire, am fost titularizat fundaş dreapta în Selecţionata studenţească a Capitalei, împotriva „Sportului Studenţesc” (Divizia B). Făceam marcaj la Ciornoavă, extremă, candidat la Naţională, un jucător excelent de piciorul stâng. N-a mişcat. De la „Sportul” nu lipseau Lucescu, Păiş, Halagian… A centrat Lucescu, Păiş a sărit cu Rămureanu (fiul profesorului de teologie apăra la noi), eu am încercat o foarfecă şi m-am trezit sandvici. A strâns din dinţi, vroiam să ajung în naţionala de tineret, şi am rezistat încă o repriză. După meci, la duş, m-am prăbuşit. M-am trezit într-un autoturism condus de „Armeanul”, Florin Halagian, în braţele lui Mircea Lucescu.
La Spitalul de Urgenţă Floreasca am primit diagnosticul. Era miercuri.
Răzvan Ciucă
Slobozia, 2015, februarie,
înainte de Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi
