În primăvara lui 2000, făcusem anume o expoziţie „Vetre de sihăstrii”, l-am invitat pe Vlădica şi l-am lămurit să aducem biserica de la Poiana la Slobozia, cu aşa ajutor – Dumnezeu să-l odihnească, că de folos mi-a fost -, prin truda colaboratorilor de la proaspătul Muzeu al Agriculturii, cu vorba şi fapta atâtor oameni cu credinţă şi respect pentru istorie, unii chiar cu rosturi administrative (Gheorghe Savu, preşedintele Consiliului Judeţean, arhitecţii Andrei Pănoiu, Dorin Mitişor, Ion Vede, părintele Dumitru Drăghici, inginerii Virgil Şerban, Petrică Căbuz şi Eugen Petrescu) şi cu priceperea meşterilor dulgheri din Maramureş (staroste Gavrilă Cocean) am răsuflat uşurat.
Aducând biserica de la Poiana la Slobozia şi nepăstrând-o ca muzeu, ci în rostul ei de lăcaş de închinare, mi-am făcut doar treaba. N-am răspuns vanităţii şi nici nu mi-am cumpărat „indulgenţe” de-a intra în Rai.
Când am adus banii de la Patriarhie pentru restaurarea bisericii din Maia-Catargi, l-am întinerit pe vrednicul de pomenire părintele Alexandru Marinescu şi pe presbitera sa, Ileana. Le-am ocrotit şi averea de cărţi, manuscrise, odoare şi odăjdii adunate într-o viaţă. Mi-am făcut treaba.
Când am redat obştei satului Dridu-Snagov biserica de lemn, ridicată între anii 1774-1782 de Neagu Căpitanul de roşii, în vremea domniei lui Alexandru C. Ipsilanti, după cum menţionează pisania, mi-am făcut treaba, scoţând-o din apa barajului şi ocolind hoţiile unui Vrabie, director de muzeu în Ilfov şi pungaş. De aici ţin minte două episoade: băteam şindrila, cu o săptămână înainte de Crăciun, cu fraţii Cursaru din Întorsura Buzăului. Înainte de Paşti, cu Nae Mărăşescu (Dumnezeu să-l odihnească !) puneam lumină la biserică. Ne-au dat oamenii un coş de ouă, câte o sticlă de vin şi doi cozonaci…
Când n-am lăsat de izbelişte ferma de la Frăţileşti a marelui agricultor şi ministru damnat de comunişti, Aurelian Pană, şi-am dus locul spre ctitorirea unei mânăstiri, cu voia Cristinei (noră) şi a lui Alexandru (nepot) şi cu binecuvântarea Vlădicăi Damaschin, mi-am făcut treaba !
Când m-am aşezat de-a curmezişul în faţa netrebnicilor care secerau crucile din piatră de hotar, mi-am făcut doar treaba. Când … şi mă opresc aici. Ridic ochii şi-l văd pe tata.
*
Repere de arhitectură. Tehnica de construire a bisericii de la Poiana nu este deloc surprinzătoare. Uitaţi, am în faţă fişele a o sută de biserici din Bărăgan, atestate în veacul XVIII-XIX, tălmăcite din chirilice de istoricul Florin Marinescu, aflat la Atena. Dintre acestea, 25 erau de vârghii (cununi de bârne aşezate orizontal), 40 de „gard” (nuiele împletite, prinse într-un cadru de furci înfipte-n pământ), 4 de „ulucă” (scânduri groase; uluci pe tălpi, „ulucă stoborâtă veche”), 15 de zid, 4 fără a se menţiona materialul de construcţie. Biserica din Poiana de Jos este construită într-un sistem Blockbau, pereţii sunt alcătuiţi din 5 blăni de stejar (Silviu Papadopol îmi spunea că e specia de stejar ceris/cer şi nu din stejar „sur”, din codrul sur(d) de stejari din hotarul satului, cum spunea un document din vreme, ceea ce mă duce cu gândul că biserica a fost „călătoare”, pornită dinspre Voineasa, Oltenia (pe bucăţi şi în care). Bârnele (vârghii) ating dimensiuni impresionante, 10 m lungime şi 70 cm lăţime, sunt îmbinate la capete în „ţincuri” (cheotori). Cioplirea şi îmbinarea lor s-au făcut cu barda şi securea. Sub streaşină, capetele grinzilor transversale, fixate pe bârnele orizontale prin plătuială şi chertături, şi căpriorii prelungiţi în exterior, formează un sistem de susţinere care are şi un efect decorativ. Acoperişul din şindrilă de brad este unic pentru toată clădirea, cu excepţia turlei (n.n. Este posibil ca turla să fie adăugată ulterior datei de construire a bisericii).
va urma
Răzvan CIUCĂ
Slobozia, 2013, înaintea Duminicii Sfântului Ioan Scărarul
