„Ahoe, ăla din parcare nu-i Ceauşescu ?” Omul ţintit de mine tocmai ieşise dintr-un Fiat 850 roşu. Căuta ceva într-o sacoşă, apoi a intrat într-o alimentară. „Ce ai, mă, ai obsesii ?” Ahoe era porecla poetului Tudor George, fost rugbist de performanţă. Ne întorceam de la miting. Când era emoţionat, Ahoe înşira paharele ca pe balonul oval pe linia de trei sferturi franceză. În seara de-atunci, la o masă din afara birtului strecurat între vechituri din Curtea Veche, mi-am lăsat bursa pe o lună. N-a ajuns. Vesel până a uitat numărul tramvaiului cu care trebuia să ajungă la nevastă (sau ce-o fi avut), maestrul a scris pe un şerveţel ceva versuri şi un număr, asigurându-l pe chelner că va veni cu „restul” în seara următoare. „Auzi, dacă n-o să ajungem acasă, o să-ţi mai placă oltenii ?” „Poate, Ahoe, da’ de ce să nu ajungem acasă?” Multă vreme l-am auzit doar pe Nicolae Ceauşescu vorbind întărâtat de la balcon, la primul şi ultimul miting la care am participat.
În 1968, la Praga, tancurile sovietice au scuturat florile de măr. Rodul tinereţii, Jan Pala, sfârşea sub şenile. Occidentul privea ca la teatru, dar din loja democraţiei. Doar Ceauşescu, olteanul ajuns nu de mult pe scenă, ameninţa să tragă într-o parte Cortina de Fier. Mitingul din buricul Capitalei a risipit o aşteptare. Românii nu i-au mai aşteptat pe americani, îi aşteptau pe chinezi, dar mai ales aşteptau ordinul de la Conducător să-şi apere Țara. Cine ar fi crezut că în ’68 „miticii” dâmboviţeni se pot preface dintr-o gloată cu agitatori într-o armată de patrioţi ?!
Au mai trecut doi ani, facultate, repartiţie (statul se îngrijea să n-o iei razna)… Am fost luat în armată pe termen redus, lăsând pe scena din Călăraşi îngeri trişti dinainte de Buna Vestire. La unitatea militară zero-zero-şi-un-sfert, nu departe de „Leul”, celebra statuie a eroilor genişti, pe Ho-şi_min, am stat patruzeci de zile în post. Pe ritmurile trupei „Mondial”. Romeo Vanica – vi-l amintiţi? – citea seara scrisori de la gagice şi dimineaţa mă înjura că-l scoteam la spălător. „Iubire, bibelou de porţelan, Obiect de preţ cu existenţa efemeră,? Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră ? Pe care te-am lăsat acum un an …” Vanica a plecat minulescian, îşi plimbă scheletul pe sub sălciile ude …
Stau cu ceaţa în odaie, privesc după perdeaua cu falduri şi-ncerc puţin să aflu cum trece toamna peste ce nu am uitat …
S-au verificat dosarele, eu şi încă trei colegi de facultate, în uniformă de soldat doar dimineaţa, am continuat „armata” la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie Militară, condus, pe-atunci, de generalul Eugen Iosub Bantea, un militar inteligent, poliglot, cu maniere de curte regală. Mă aflam în subordinea directă a doi locotenenţi, Ioan Talpeş şi Mihai Ionescu, amândoi colegi de facultate, exceptaţi de la „repartiţia” de la Iaşi, ocolind Agapia sau Cuca Măcăii, dar amândoi cu merite şi anunţând un viitor în care vor face istorie.
După Revoluţia din ’89, bănăţeanul şi aparent taciturnul Talpeş va rămâne alături de profesorul său (asta e !), Ion Iliescu. Va ajunge general cu patru stele şi Şef al Serviciului de Informaţii Externe (SIE).
Mihai Ionescu, care n-a întors-o niciodată ca la Ploieşti, va deveni Şeful Direcţiei NATO-UE din Ministerul Apărării Naţionale. Acum este Directorul Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie. Amândoi au rămas discreţi şi neplictisiţi.
Rezemam poarta la vila Ileana, dincolo de Podul Băneasa, când a intrat aproape pe furiş un … Fiat 850 roşu din care a coborât omul din parcarea de la Curtea Veche, Ilie Ceauşescu, fratele şefului suprem, Nicolae Ceauşescu. Semănau până la confuzie. „Să trăiţi !”
La Centru se lucra la un studiu cu dus-întors, „Starea de spirit a generalilor români 1939 – 1945”. Operam cu doi vectori: „ascendent conflictual” – „descendent conflictual”, o raportare a ofiţerilor superiori la timpul şi sistemul de atunci. Nu mi s-a spus niciodată explicit cine urma să folosească ampla cercetare pentru care răscolisem arhive întregi. Ceva simţeam. Imaginea lui Ceauşescu de la mitingul din Capitala României, imediat după invadarea Cehoslovaciei, nu mi se ştergea. Ceauşescu vroia Basarabia, vroia România Mare !.
Aurică Simion, istoricul, va semna o carte, „Preliminarii la insurecţia armată română” (nu reţin exact titlul), apoi a murit. Marin Preda a scris „Cel mai iubit dintre pământeni”, apoi a murit. Simple coincidenţe, repetiţii funeste ?
Într-o zi, la un raport, am trântit o mapă de concluzii privind nevinovăţia unui anume general român acuzat de trădare. Ilie Ceauşescu, locotenent-colonel pe atunci, şi-a pus mâinile la ochi. A doua zi am plecat amândoi, cu Fiatul 850 roşu, la Arhivele de la Râmnicul Sărat. Tot drumul m-a întrebat ce cred despre fantome, OZN-uri, fenomene paranormale. Râdea din colţul gurii şi îşi umezea buza de jos cu limba. Noaptea, am împărţit camera cu două paturi austere, o masă şi o chiuvetă cu apă rece.
Acasă nu am ajuns nici după moartea lui Ceauşescu, nici după moartea lui Ilie, „acasă” nu am ajuns până astăzi.
Răzvan Ciucă
Slobozia, noiembrie 2014,
începutul Postului Naşterii Domnului
