„Ţăranul român e un realist şi un fantastic
în acelaşi timp. Fiindcă are la îndemână
doar moduri deosebite de lectură a realului”
(Ovidiu Papadima, O viziune românească a
lumii, Bucureşti, 1941, p. 101 )
Pe Tudor (el) Primaru, de-i zice Doru, îl găseşti pe Domeniile Ostrov, la Curtea dintre Vii. Seamănă cu un analist pântecos şi cu pată gorbacioviană pe frunte, care-şi dă cu presupusul la România TV. Doru are 51 de ani, Săgetător, experienţă de viaţă, dacă a fost chiar şi angajat la Combinatul siderurgic din Călăraşi, unde „a mâncat din pâinea de oţel a Bărăganului” (râde!).
A fost pe rând sau într-o ordine aleatorie centralist, bucătar, recepţioner (?), paznic / caraulă, fochist / mecanic de întreţinere, grădinar cu chirca etc.
La 14 ani era să se înece în Dunăre, l-a salvat un pescar, care, ispita clipei, după cîteva ceasuri – era în mai, pe când se dădea cu cloncul la peşte şi începea nunta broaştelor – l-au prins cârceii şi s-a dus la fundul apei. Pescarul lăsase pe Doru viu, să respire pe nisip între scoici. În noaptea de-atunci s-a lăsat peste sat şi ape un prostovol, din care s-au desprins plumbii de-au împrăştiat peştii şi cocoşii adormiţi pe scări.
Doru ar fi avut o străbunică, Elena, pe lângă Cetatea Albă, în Basarabia. Era lăstarul frumos al unei familii albe, de gospodari înstăriţi, cu rang şi pretenţii. Fata s-a iubit cu o slugă. Alungată de părinţi, a fugit în Bulgaria turcească, la Tărtăriţa, lângă Aidemir. Până la Marinca, bunica lui Doru, Elena, a avut patru copii. Niciunul nu a trăit.
Marinca „ştia să numere banii, deşi stătea la o palmă de şcoală”.
Femeia, fata româncei Elena din Basarabia, s-a măritat cu Vasile, cu care a avut doi băieţi şi o fată. Al patrulea copil, un băiat, s-a îmbolnăvit de oftică şi s-a dus, pe la începutul Triodului, după ce prin schimbul de populaţie (români-bulgari) familia Marincăi plecase din Tărtăriţa în Cadrilater. Îşi aşezaseră căruţele cu agoniseala pe un petec de crac din Almalău („Satul cu meri”), în apropiere de Ostrov.
Se povestea că pe timpul războiului le-au fost rechiziţionaţi doi cai. În dreptul gospodăriei Marincăi calul unui ofiţer n-a vrut să mai înainteze. S-a oprit, a bătut cu piciorul colbul din faţa casei şi a nechezat prelung. Năprasnică, Marinca a luat calul de căpăstru şi l-a scos din sat cu ofiţerul uluit în şa. Odată s-a mai oprit calul, să se adape din cişmeaua din dreptul bisericii . . .
Dezlegat din prizonieratul la ruşi, bunicul Vasile a venit acasă la Almalău. Avea o barbă lungă până la brâu. Credea că Marinca l-a lăsat, dar a găsit-o cum a lăsat-o.
Pe tatăl lui Doru îl chema Manole şi avea cam 12 ani. Deşi era fiul lui Vasile, din pricina absenţei prelungi a acestuia de-acasă, Manole îi va spune multă vreme tatălui său, Vasile, unchiule.
Vasile va muri la 70 de ani, Marinca a rămas văduvă. S-a dus pe la 95 de ani, nu mult după anul 2000, pe când tocmai lăsase căruţa scurtă la poartă cu şenile sărite de pe roţile din faţă.
*
În vremea aceea, îmi povesteşte Vasile Caloianu, tot din Almalău, 55 de ani, Vărsător: „o casă costa de la 8 milioane de lei în sus. O căruţă scurtă, dobrogeană, cu şine, făcută la şuruburi şi nituri, cu fierul mângâiat la forjă, din lemn de fag, vopsită şi înflorată, cu un cal şi un ham (chingi, căpeţele, şleafuri…, toate făcute din piele de vacă, argăsite ) costa cât casa. Le făcea un fierar din Călăraşi, erau orchestră, îl chema nea Sandu, ce meserie…!”
Căruţa dobrogeană a rămas un mit, caii s-au împuţinat, grajdurile s-au tot golit de nici ciorciobute nu mai sunt, s-au tot surpat.
*
Prin 2005, chiar pe 14 iulie, era o emisiune la TV, Manole i-a dat Gabrielei, fata lui Doru, bani să-i plătească curentul şi să-i cumpere un pachet de ţigări. Baba Marinca ieşise în mijlocul cracului (cum uliţei i se zice pe-acolo), s-a oprit, a mirosit zarea, a privit spre colinele cu vii, s-a închinat şi s-a întors din drum. L-a găsit pe Manole, fiul său, spânzurat în cocina de porci, cu cravata de la costum, în pantaloni cu dungă şi cămaşă albă.
Pe 3 ianuarie, în Duminica dinaintea Botezului Domnului, Marinca se împiedică şi se loveşte cu capul de lada de zestre, unde-şi rânduise, cu multă chiverniseală, cele trebuincioase spre a-şi plăti vămile văzduhului. Apucase să dea de mâncare la orătănii. Stă de vorbă cu ei la masă, cineva îi spune „Azi o să mori”, se răstoarnă cu capul într-o găleată cu apă…
La cimitir, cei ai casei au dat o găină primului care a început groapa, perna şi cearceaful pe care să se odihnească „baba”, căldare de pomană pentru apă…
*
Stănuţa Ivanciu, 47 de ani, din Gemeni, brutăreasă din stirpea curţilor cu pâine şi vin, îl recunoaşte pe Tudor (el) Primaru. Are trei surori şi doi fraţi. Din familie, cea mai necăjită este sora ei, Niculina, 53 de ani. Ameninţată des de bărbat – o bătea şi o înjura pe lumină şi întuneric – Niculina a fugit (sau a plecat doar?) din Coslugea la Ostrov, la părinţi…
Şi se întâmpla vara la o sapă de porumb, prin 94. Mergea într-o teleguţă trasă de un măgar, în care se înghesuiseră fata ei de 13 ani, băieţelul de 12 ani şi mezinul, de 3 ani.
Unul, Nicu Mutăcasa (cum împinge destinul!), desfăcuse un acoperiş de saia, din carton şi smoală, şi-i dăduse drumul în mijlocul drumului, tocmai în ziua Scoaterii Sfintei Cruci, la începutul Postului Adormirii Maicii Domnului… Măgarul s-a speriat rău, Niculina a scăpat hamurile, teleguţa s-a răsturnat.
Peste pieptul lui Gheorghe – Octavian – Leonard (avea trei nume cel mic de trei ani) a căzut un sac de porumb în flăcări. O vecină de lângă foc i-a turnat pe piept bulion. „9 zile Gheorghe a fost dus de colo-colo până s-a sfârşit”.
Un alt băiat al Niculinei, pe când avea 23 de ani, a pariat într-o seară că va aduce o cruce în discotecă. A pierdut pariul şi s-a spânzurat.
Niculina a rămas cu şase din opt copii şi cu acelaşi soţ care nu o mai înjură. Sâmbăta trecută, pe 27 februarie, i-a făcut parastas de 7 ani celui spânzurat. Să-l încreştineze. Au închis mortul, i-au pus doar o pânză albă peste groapă, să treacă şi el podul, (după o aşteptare aproape canonică, n.n.). „I-au dat de pomană mâncare, haine noi, cum se face la morţii de neocară. Doar că nu l-au scos din groapă, să-i vadă soarele oasele.” O fi ceva…
Oamenii locului vorbesc de mulţi spânzuraţi, dar bărbaţi. Femeile se otrăvesc, doar una în vremea din urmă s-a spânzurat cu cordonul de la antenă…
*
Stănuţa gospodăreşte tot, nu-i stă nimeni în calea priceperii, chibzuinţei şi milosteniei ei. E sănătoasă şi voluntară, se supără doar când „doamna” de la Domeniile Ostrovului îi atârnă în bucătărie neofiţi de-i încurcă cratiţele. Nu se supără nici când salariul ei se prăjeşte în tigaie, pentru că, zice ea glumind, are unde munci. Filozofia asta de subzistenţă o face câteodată veselă.
Caloianu stă de veghe, înjură timpul care trece pe coji de ouă vopsite de Paşti, ploaia îi vine când nu trebuie şi tot aşa…
Lui Tudor (el) Primaru, Maria, mama sa, trebuia să plece în 99, după Învierea Domnului. „Au întors-o Domnul şi surorile mele”. Au mai lăsat-o o zi în curte, dar tot în Săptămâna Luminată a plecat.
Acum trei ani, în seara Canonului cel Mare, am făcut infarct miocardic la Ostrov. N-am murit. Doru îşi schimbase tura de noapte…
Ce mai vrea Doru, el, fiul lui Primaru ? Să pipăie belciugele „de pe pământul nostru”aflat pe canaralele din hotarul Esechioi, mai ales pe cel vecin cu Fântâna lui Soare.
După cele trăite i se mai pare că „morţii stau la rând, ca la cantină, unul mă bagă-n pat, altul mă dă jos pe podea. Le dau mâncare pe fereastră, să nu-i visez”.
Doru are nevastă cumsecade. Cu fata, de 24 de ani, au făcut nuntă pe 10 octombrie 2015. Aşteaptă nepoţi. Îi merge bine.
Răzvan Ciucă
Ostrov, 2015, 5 martie,
înainte de Sărbătoarea noastră
Moşii de iarnă
