Mama era prietenă cu o basarabeancă, medic chirurg. Din strâmtoare, mai departe sigur nu ştiu, mama îi spăla rufele prietenei într-un ciubăr imens, rotund şi din doage de brad. Le usca pe frânghia dintre nucul din curte şi streaşina casei, le călca, le împăturea într-un geamantan de carton presat pe care era lipit un abţibild „Ambasador”, şi mi-l dădea să-l duc „’lu tanti”.
De la hanul lui Paisa urcam cu faţa la biserică, treceam de o barieră şi tăiam maidanul ceferist până la Zăvoi, satelitul Comăneştiului cu Şcoală Medie Mixtă, Club muncitoresc („1 Mai”), case duplex pentru specialişti şi drum asfaltat spre aşezarea şi mina secată Leurda. Eu primeam 10-25 de lei de geamantan, mama pentru spălat nu ştiu cât. Vedeam, doar, că limpezea rufele cu lacrimi.
Vecinul prietenei mamei, tânărul doctor Iogu, asculta „Europa liberă”, comenta „Teze şi antiteze la Paris” cu un profesor care era însurat, dar râvnea la femeia doctorului, frumoasă şi mai ispititoare decât o amantă. Chestiile astea i-au mâncat capul doctorului. L-au săltat într-o noapte, pe când abia înflorea liliacul, şi l-au bătut peste testicule până când frumoasa lui consoartă n-a mai avut nevoie de el.
Nu am mai dus geamantanul cu rufe, prietena mamei îşi adusese o maşină de spălat de la Chişinău. În locul lui Iogu s-a mutat altcineva, nu contează.
La Comăneşti rula cu casa închisă filmul Rose-Marie („de ce-au tăiat ăştia scena cu ea goală ?”), Minerul Comăneşti urca în clasamentul regional de fotbal, tinerii malagambişti – am purtat şi eu pantofi de antilopă, cu talpa graosă, să scârţâie, sacou în carouri mari şi cravată lungă peste curea – , fiii brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni învăţau să danseze twist again („cu vârful pantofului, ca şi când ai stinge o ţigară”), cha-cha-cha şi tangou, cu ştiuletele de porumb în buzunarul de la pantaloni.
În primăvara de-atunci eu am devenit activist. În raionul Moineşti colectivizarea mergea prost. Trebuiau luate măsuri să acopere minciuna că în Republica Populară Română colectivizarea se încheiase. În careul de dimineaţă din curtea Şcolii Medie Mixtă (Liceul, de apoi) s-a anunţat înfiinţarea brigăzii de agitaţie. Eu învăţam bine şi recitam foarte bine. M-au numit responsabilul programului de propagandă „S-a făcut lumină-n sat !”. Unic selecţioner de talente, regizor, scenograf şi interpret ! Acelaşi spectacol. Plecam în sate cu o rată cu botul tăiat, „Tatra”, parcă. Se însera, în faţa Sfatului Popular, luminat de un petromax care dădea o lumină albăstruie, era amenajată o scenă. Noi, agitatorii, eram aşezaţi pe trei laturi. Începea, în forţă şi sacadat, latura din stânga: Unde sunt americanii ? S-au ascuns ca şobolanii ! Continua latura din dreapta: URSS, bastionul păcii e ! Apoi, latura de unire şi toţi: Cu partidu-nostru-n frunte / Vom avea victorii multe ! Urale ! Sătenii, muţi. Colega din Goioasa, neam cu Bela Kun, brodea limba română cât să pună la punct America (SUA) „pumnului şi a linşajului”. Poemul poetei româno-evreice Maria Banuş spune că o ea (?) nu vroia să vorbească „cu patroana crimelor şi a orgiilor” ci cu „America simplă: «O, mamă, mamă … Sub căpătâiul tău zace minciuna / şi tu nu te cutremuri»”.
Fără legătură directă cu Maria Banuş. În Chile, gazda din acel an (1962) a Campionatului mondial de fotbal, cutremurul Valvidia devastase o jumătate de ţară. La difuzoare şi în foaia „Flamura Moineştiului” echipa „tricolorilor purpurii” (URSS) era dată înaintea Braziliei … Cineva nota pronosticurile sportive şi răspunsurile la … „Ţie-ţi vorbesc, America !”.
Apoi, pe scenă, apăream într-un devastator cuplet (primit de la Nicu Constantin şi Alexandru Lulescu de la Teatrul „Tănase”), cu prietenul meu Toni, nelipsitul coechipier de stradă, de fotbal, de şcoală: „Suntem ciobani americani / Ce paştem vaci în Texas / Şi findcă noi / Suntem cow-boy, / Suntem vestiţi în Texas …” Cum, adică ? Le povesteam ţopăind ţăranilor români că vestiţii cow-boy, nefolosind metodele sovietice, falimentează zootehnia americană. Scăparea nu putea fi decât în reeducarea vitelor „sabotoare” în sistemul „întovărăşirii” agricole şi apoi prin treapta superioară a „colectivizării de bună voie”. Lucru probat de cireada lui Costică din raionul Moineşti, unde doar vaca trecută prin „Întovărăşire” nu sabota ! Şi tot aşa, cu lozinci şi cântece rupte din guriţa Ilenuţei tractorista, porneam „corogheasca”, jocul specific locului.
Se întâmpla însă un lucru. Ţăranii, cu pământul măsurat în prăjini şi grăunţele de păpuşoi dosite în gropi de bucate, abia mai respirau între seceră şi ciocan. Semnau anevoie cererile de înscriere în colectivă. Mai mult, se ascundeau în livezile de nuci şi mai sus de ele, în tufe de măceş, de unde se auzeau icnetele omului buşit.
La plecare eram răsplătiţi de trimişii de la raion şi de autorităţile locale cu: un sfert de pâine albă, rumenită, salam şi şerbet. Nu ştiu dacă ne întorceam acasă, ştiu că era întuneric şi scârţâiau podurile de lemn sub roţile ratei cu botul tăiat. „S-a făcut lumină-n sat, măi bădiţă, măi …”
Moldovenii sunt bisericoşi. Aşa erau şi atunci, ţineau praznicele cu babe şi moşi, vădane şi copii, restul erau la serviciu şi membri de partid. Mai târziu, unui învăţător, bâlbâit, săracul, i-a murit un prieten, Muscă. A mers la biserică. Cineva l-a turnat şi a fost băgat în şedinţă extraordinară de partid. „Su-sunt ox-oxidat. M-mi-am fă-fă-cut cru-cruce la Mu-muscă şi-şi Iuda m-m-a răs-ti-ti-gnit.”
De Înălţarea Domnului eram în clasa de la parter, la ora de anatomie. De obicei, la materia asta chiuleam. Ferestrele erau deschise, două rândunele munceau să-şi facă cuib, de departe se auzeau clopotele vestind intrarea în Liturghie. „Să vină la cancelarie Magdalena …” Cel care anunţase a ieşit din clasă dar, nu ştiu cum, i-a alunecat din buzunarul hainei o foaie de caiet dictando. Parc-o văd. Cuprindea o listă cu exact 12 nume de elevi din clase diferite. 5 nume erau subliniate. M-am prins. Erau convocaţi să dea declaraţii toţi cei cu care obişnuiam să mă însoţesc şi să povestesc despre ce vedeam şi auzeam. Mi-am amintit de doctorul Iogu.
Am sărit pe fereastră, am fugit acasă pe scurtătură, sărind peste vagoanele din triaj, nu de frică, ci numai să-mi iau haine şi mâncare de drum lung. Am lăsat un bilet doar tatei şi am urcat liniştit în munţi, spre Lapoş …
Răzvan Ciucă
Slobozia, mai 2014,
înaintea Duminicii Orbului din naştere
