Sorin Anghel. Două lucruri au de făcut iubitorii sportului călărăşean în această primăvară. Să vină la Sala Polivalentă pentru a susţine echipa de handbal în meciul cu Vaslui şi echipa de futsal în „dubla” cu Odorheiu Secuiesc, contând pentru play-off Ligii I. Până atunci, călărăşenii mai au de urmărit în acest sfârşit de săptămâna meciul cu CSMS Iaşi, ultimul din cadrul sezonului regulat.
Săptămâna trecută, Dunărea Călăraşi s-a deplasat la Cluj-Napoca, acolo unde a întâlnit pe Clujana, cea mai slabă echipă de pe prima scenă a futsalului românesc. Elevii lui Marian Şotârcă s-au impus cu 10-3, la capătul unui joc disputat într-o sală absolut goală. Partida a fost la discreţia oaspeţilor, care nu au întâmpinat nici un fel de opoziţie din partea adversarului. La fel ca în ultimele etape, tehnicianul călărăşenilor a folosit foarte puţini jucători de la „iarbă”, semn că s-a ajuns în situaţia în care colaborarea dintre cele două secţii este tot mai rece. Lucru cât se poate de îmbucurător.
În acest moment, futsalul a încălecat fotbalul din punctul de vedere al rezultatelor. Nu poţi să compari o echipă care joacă pe prima scenă cu una care se face de râs în Liga a 3-a. În plus, la sală vin, în medie, cam 600 de spectatori, în vreme ce la stadion abia se adună vreo 200. Asta dacă îi punem la socoteală şi pe angajaţii clubului care vinerea devin ultrasi încercând să susţină echipa din galerie. Sigur că toată lumea îşi doreşte performanţe la fotbal, dar Dunărea nu are în acest moment resurse financiare pentru aşa ceva din moment ce bugetul alocat echipei de handbal este mult mai mare decât cel alocat clubului condus de către Costică Ştefan. Sincer, îmi doresc ca lucrurile să fie inversate, dar nu am garanţia că dacă la Dunărea vor ajunge din vară banii care sunt acum la CSM Călăraşi echipa lui Răuţă va promova în Liga a II-a. În aceste condiţii, nu-mi rămâne decât să sper că handbaliştii vor câştiga meciul cu Vaslui şi vor promova în Liga Naţională.
Diferenţa dintre futsal şi fotbal este evidentă. Şi se adânceşte. Primul vine ca un uragan, cel de-al doilea e ţigara electronică de după. Dacă urmăreşti Dunărea la sală şi la iarbă vezi două echipe mai distincte şi mai străine una de alta ca niciodată. Când eşti în „Polivalentă” nu ştii la ce jucător să te uiţi mai repede. Când te duci la stadion ai impresia că eşti la un teatru prost, unde cineva se străduieşte să resusciteze fotbalului. Şi nu prea se pricepe. Atât de diferit pare că se întâmplă pe teren, tribunele nu conţin spectatori. Nivelurile de popularitate sunt diferite. Futsalul înseamnă strălucire şi acţiune. Fotbalul se află oricum cu un pas înapoi, dar pasul acesta se conturat mai apăsat şi mai lung decât în alte locuri ale ţării.
Meciurile din Seria C2 s-au transformat într-un chin pentru spectatori. Jucătorii din iarbă nu sunt supereroii de la sală, ci nişte pământeni cărora li s-au luat puterile, dacă le-au avut vreodată. Lupta dintre futsal şi fotbal este ca o bătălie între extratereştri supăraţi şi pământeni înapoiaţi. Lucrurile semnificative se întâmplă numai la Sala Polivalentă, lucru greu de suportat.
Există viaţă dincolo de futsal? Nu chiar, că aceea nu e viaţă. Iar dacă fotbalul stă atât de departe în spate e normal că publicul să se uite cu rezerve la meciurile de la stadion. Este oarecum trist că simbolul sportiv al Călăraşiului nu mai este echipa de fotbal, dar trebuie să recunoaştem că echipa lui Răuţă joacă rolul principal într-un film la care lumea casca de plictiseală, în vreme ce trupa lui Şotârcă, pare desprinsă dintr-un blockbuster.
