I. Repere ale unui loc cu istorie
Cele 14 puţuri agonizează pe teritoriul satului Patru Fraţi, localitate situată în NV judeţului Ialomiţa, la confluenţa râurilor Prahova şi Ialomiţa, lângă o pădure, rămăşiţă din codrii Vlăsiei.
Poziţionarea geografică va permite locuitorilor aşezării felurite relaţii negustoreşti cu aşezările din Prahova şi Buzău.
Locul s-a numit mai întâi Colacul şi exista şi Valea Colacului. Alte date nu se cunosc doar că în Colindul „ăl Mare” sau în cel „de fereastră” de pe valea Ialomiţei se vorbeşte că un „jupân” (gospodar), personaj simbol pentru vredni- cie, a făcut în viaţa lui „puţuri reci în câmpuri seci”. Astfel de câmpuri existau multe înainte de desţelenirea Bărăganului, petrecută în a doua jumătate a veacu- lui al XIX-lea şi însoţită de o evidentă explozie demografică, cu consecinţe eco- nomice, sociale şi manifeste chiar în planul artelor şi meşteşugurilor ţărăneşti.
Ţăranii numeau partea de deasupra (pământului) a puţului colac (când era din lemn şi de formă pătrată se numea „ghizd”). Puţul a secat sau a fost astupat, colacul a rămas, iar locul a păstrat apelativul Valea Colacului. Nicio noutate. Am întâlnit în cercetările mele toponime cu aceleaşi sensuri : ex.Valea Puţurilor, satul Olteni / Constanţa, sau chiar Valea Colacului, Bragadiru / Teleorman.
Aşezarea a mai purtat şi numele de Panţoiu, şi exista încă în veacul a XVI-lea („Panţir”, mercenar dintr-un corp de oaste/călare/ din trecut însărcinat mai des cu paza graniţelor, cu transmiterea ştirilor şi cu aducerea la îndeplinire a unor porunci ale autorităţilor; p. gener. /pop /ostaş / var, panţir s.m./ din pol. pancerz, scr. pancir).
După anul 1800, şi puţin mai la nord de Panţoiu, pe moşia Văcăreştilor, a apărut satul Patru Fraţi. Se verifică şi aici teoria eroului eponim: patru fraţi, ciobani veniţi din Ardeal, s-au statornicit în preajma „Colacului”.
Din alte documente mai aflăm că la vest de vatra satului Patru Fraţi a fiin- ţat satul Ogojeni, pomenit în legătură cu evenimentele de la 1639 (bătălia dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu ) şi cu cele de la 1655, când seimenii răsculaţi au fost învinşi acolo de oştile reunite ale domnilor celor trei Ţări Româneşti : Constantin Şerban, Gheorghe Ştefan şi Gheorghe Rakoczy al II-lea.
Despre locuitorii satelor Panţoiu şi Patru Fraţi nu lipsesc referinţe privitoare la evenimentele din anii 1888 şi 1907 (răscoale) şi 1916 – 1918 (Ştefan Grigorescu, Aşezări şi monumente ialomiţene, Ed. Helis, Slobozia, 2006, pp 221 – 223.
Cea mai veche biserică a locului a fost ridicată pe la 1635, de către Ioniţă Roşioru din Panţoiu, fost oştean al lui Mihai Viteazul şi luptător la Călugăreni. S-a păstrat până la 1800, pentru ca în 1846 să fie zidită biserica de azi, ctitor Zoiţa Văcărescu cunoscută în vreme şi pentru trebuinţele pe care le avea cu aşe- zările dinspre satele buzoiene până spre Chiojdul Mic .
Într-o vreme, pe când căutam comori la Adâncata, într-un mormânt princiar (movilă , îi ziceau ţăranii), împreună cu regretatul muzeograf tulcean Gavrilă Simion, pe peretele de sud al bisericii era pictată fântâna lui Iacov, Mântuitorul şi femeia samarineancă.
„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână. Şi era ca la al şaselea ceas.
Atunci a venit o femeie din Samaria să bea apă.
Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.
(Duminica a V-a după Paşti/ Evanghelia de la Ioan 4, 5-7). Notă corp de literă mai mic
*
Pe la 1850 avea să se ivească în sat Puţul lui Moş Negoiţă.
În curtea bisericii avea să fie ridicate cruci de piatră funerare (jumătatea sec. al XIX-lea), sculptate în relief plat şi cu caractere chirilice, toate aduse de la acelaşi izvor ca şi puţurile: dealul Istriţa, Buzău (Pietroasele, probabil).
*
La 1831, Patru Fraţi, plasa Jilava, număra 101 familii, iar la 1837 avea 120 de locuinţe cu 484 locuitori. (Ştefan Grigorescu, op.cit.,p. 221).
Satul de azi aparţine de Adâncata şi are o suprafaţă de 67 ha, pe care se află 538 de locuinţe, cu 930 locuitori. În această alcătuire, Patru Fraţi numără 14 puţuri făcute, după cum vom vedea, într-un răstimp de câteva decenii. Putem consemna deja că nu este deloc întâmplătoare existenţa unor însemne de piatră cioplită, la care ne vom referi în continuare.
II. Descriere, tehnică / unelte, dimensiuni, periodizare, tipologii
Fără nici o excepţie, toate cele 14 puţuri sunt de obşte, făcute pentru pomenirea celor care au „cheltuit” („robul lui Dumnezeu”, soţie, copii) şi pentru folosinţa oamenilor, de obicei din imediata lor vecinătate. Firesc, sunt cunoscute după numele sau porecla „jupânilor”: Puţul lui „Neculai al Babei”, „…lui Moş Gheorghe”, „… lui Moş Negoiţă”, „…lui Popa Calofir”, „…lui Parţoi”, „…lui Arghira Cârciumăreasa”, „…lui Tudor Pădure”.
O singură dată memoria satului l-a reţinut pe „Moş Staicu”, dar nu l-a uitat pe cel dinaintea lui, Costică Terheci.
Crearea de nume proprii pornind de la alte nume proprii este un procedeu curent în toate ţările şi în toate limbile lumii. Pentru România se găsesc numeroase exemple de toponimice derivate de la nume de persoană în opera fundamentală întocmită de Iorgu Iordan: Toponimie Românească, Bucureşti, 1963.
Remarcăm cu uşurinţă calitatea morală a oamenilor locului, aceea de a purta recunoştinţă şi de a-i pomeni cu respectul cuvenit şi din tată-n fiu, pe binefăcători.
Puţurile de la Patru Fraţi sunt pilde de solidaritate şi de bun simţ. Nici un puţ nu-i „tras” în curte !
„Sleirea” era însă pe cheltuiala vecinilor, care făceau „clacă” şi erau cinstiţi de eponim sau urmaşii acestuia.
Un singur puţ nu are ctitor cunoscut, fiind probabil o operă colectivă („Puţul cu salcâmi”). Se mai păstrează crucea de piatră, datată 1923, şi fragmente de jgheab (uluc) pentru adăpatul vitelor. Amplasat la răscruce de drum, spre câmp, a fost probabil o „dejugătoare”, reunind toate componentele ansamblului tradiţional („vasele” cu apă pentru oameni şi animale, cruce pentru închinare şi pomenire, un pom ). Uneori, un asemenea loc se numea troiţă.
„În superstiţiile poporului român… răscrucea este un „sorb magic”, vâltoarea înăuntrul căreia cad prinse de influxul demoniac toate arătările şi făpturile mitice care plutesc în jur. Într-un descântec de iele din Ialomiţa, răscrucea fără troiţă este prezentată ca un loc blestemat: Voi zânelor, măestrelor, / Duşmanele oamenilor, / Stăpânele vântului / Doamnele pământului /Ce prin văz- duh zburaţi / Pe iarbă lunecaţi /Ce apele călcaţi / Duceţi-vă-n pustie, / În locuri depărtate / Unde popa nu toacă / Unde fata nu joacă / Unde-n răscruce / Nu e stâlp de cruce…” (Romulus Vulcănescu, Funcţiunea magică a troiţei, în Cercetări Folklorice, I, Cercul de Studii Folklorice, Bucureşti, 1947, p. 113 ).
Doar „Puţul lui Filipescu” are bine păstrat jgheabul. Colacul, pe gură, este inscripţionat prin incizie: 1900. Lipseşte, credem, crucea, pentru a întregi ansamblul.
Din motive funcţionale, dar şi estetice, unii colaci de puţ erau aşezaţi pe o lespede de piatră, uneori făcând chiar corp comun / bloc (v. Puţul lui Moş Gheorghe).
Dimensiunile colacilor de puţ sunt clasice (diametrul 120-125 cm; h = 85 cm, gr.perete = 20 cm ); lespedea de piatră = 170 /150 cm.
Puţul propriu-zis, de formă cilindrică, era construit din „obezi” (dale de piatră semicirculare) şi avea o adâncime de circa 10 m.
În confecţionarea colacilor s-au folosit uneltele specifice tuturor cioplitorilor din Pietroasele, Năeni sau Ciuta – Măgura (Buzău): pene de lemn, icuri, răngi, ciocane – şpiţ / ghionoaie, gradine, dălţi, raşpele, ciocane cu colţi / bucearde (buceardarea este evidentă mai ales la jgheaburi ). Colacii au o înfăţişare sobră, volumele sunt omogene.
Periodizare, datare. Cele 14 puţuri s-au ivit într-un interval relativ scurt şi în faze concomitente : sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul perioadei interbelice. Există o singură excepţie : Puţul lui Moş Negoiţă, pare a fi din jumătatea secolului al XIX-lea.
Instalaţiile au fost cioplite în acelaşi loc (dealul Istriţei, probabil Pietroase- le ) şi de cel mult două – trei ”mâini”. Memoria colectivă a satului a reţinut chiar un nume de meşter : Stan Pietraru din Pietroasele.
Un lucru ştim cu siguranţă : dinspre dealurile Buzăului pietrarii plecau până la Dunăre cu cruci şi colaci, ”obezi” şi jgheaburi (teici), pistornice, lespezi funerare şi lespezi-podină pentru biserici (v. Tonea sau Ulmu, Călăraşi). De obicei produsele cioplite în piatră erau schimbate pe ”bucate” (grâu, porumb ).
*
În sat, meşteri specilizaţi, ajutaţi şi de săteni, montau instalaţiile. Puţul era sfinţit de preoţi.
Se face mai întâi sfinţirea cea mică a apei .
„…Însuţi Stăpâne, Iubitorule de oameni, prin însemnarea chipului Crucii Tale, curăţeşte apa aceasta de toată necurăţia şi sfinţeşte-o cu Duhul Tău cel Sfânt, spre a fi curată celor ce vor bea din ea” (Molitfelnic, Rugăciune după terminarea fântânii).
*
Apa era scoasă cu găleata cu lanţ (ciuturile din lemn au dispărut, au fost înlocuite cu cele de tablă lucrate la tinichigii), prin sistemul „furcă şi cumpănă” (v. Puţul lui Stoica), apoi prin scripete şi roată (v. Puţul lui Moş Negoiţă), sau numai roată (v. Puţul lui Popa Calofir sau Puţul lui Neculai al Babei).
Ca tipologie, se pare că între puţul cu cumpănă şi cel cu scripete şi roată, a a fost folosit şi „puţul asiatic”, cu furcă sprijinită oblic pe colac, cu scripete, lanţ şi ciuturi din lemn.
III. Sfârşitul puţului lui Ioniţă zis Suflet
Existenţa a 14 puţuri din piatră într-o aşezare cu o vatră restrânsă ca suprafaţă, dar cu o istorie de luat în seamă, constituie, după priceperea noastră, un adevărat fenomen, chiar unic în etnografia românească. Nici chiar localitatea Pietroasele (Buzău), cunoscut ca epicentrul creaţiilor în piatră cioplită, nu are astăzi atâtea puţuri. Un sat pendinte de Pietroasele are doar 8 puţuri.
„Boom”-ul acestor instalaţii, înregistrat într-un răstimp de cinci decenii, se poate datora iniţiativei unor lideri ai comunităţii (preoţi, agricultori, învăţători), conjugată cu o ofertă materială deosebită venită de la producători.
Astăzi nu toate puţurile sunt folosite, dar toate pot fi folosite! Ca o mărtu- rie vie a vieţii şi istoriei aşezării, dar şi ca o inedită atracţie turistică, propuneam în urmă cu câţiva ani ca cele 14 puţuri să fie clasate ca ANSAMBLUL „PATRU FRAŢI – PUŢURI DE PIATRĂ”. În acelaşi timp, sugeram autorităţilor locale, în colaborare cu specialiştii în domeniu, să lucreze împreună cu locuitorii satului pentru resuscitarea fiecărei instalaţii (v. sistemul de scoatere a apei, acoperişul ş.a.).
Puţul lui Ioniţă zis Suflet, chiar aşa scria pe inima lui, era chiar sufletul puţurilor din Bărăgan. Semăna leit cu o cană de lapte. Am băut din el în răscrucea de la Ghimpaţi (Poiana, Ialomiţa ). A fost uitat, apoi a dispărut într-o noapte, pe la sfârşitul lui iunie.
„Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
Şi cel care seceră primeşte plată şi adună roadă spre viaţa veşnică,
Ca să se bucure împreună şi cel care seamănă şi cel care seceră.
Căci în aceasta se adevereşte cuvântul,
Că unul este cel care seamănă şi altul cel care seceră”.
(Evanghelia de la Ioan, 4, 35 – 37).
Răzvan Ciucă
Slobozia, 2016, mai,
înaintea Duminicii a 4-a după Paşti
(Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)
