Iisus, îndată după ce s-a întors de la Iordan, unde prin Botez a deschis uşa tuturor Tainelor, «Duhul L-a mânat în pustiu, / Şi a fost în pustiu patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Şi era împreună cu fiarele şi îngerii Îi slujeau (Marcu 1, 12, 13). (…) nu a mâncat nimic.» (Luca, 4, 12, 13).
În acest timp, Iisus a postit, s-a milostivit după cartea proorocului Isaia, şi s-a rugat să înceapă Lucrarea pentru mântuire de acolo de unde pofta a stat la temelia primei mari ispite, izgonindu-l pe Adam din Rai.
„Şi i-a zis diavolul: Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre să se facă pâine./ Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că «nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu». (Luca 4, 3, 4). De pe un munte înalt diavolul i-a arătat lui Iisus toate împărăţiile lumii şi I le-a promis dacă se va închina lui. „Şi răspunzând, Iisus i-a zis: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.»/ Şi diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme”. (Luca, 4, 3 – 13).
În Vechiul Testament, privit ca „pedagog spre Hristos” (Sf. Apostol Pavel, Gal. 3,24), Moise, după patruzeci de ani de călătorie a lui Israel, obosit, pentru o clipă, se opreşte la hotarul Țării Făgăduinţei. Vechiul Testament face parte din iconomania mântuirii neamului omenesc. Aflăm cum a pregătit Dumnezeu această mântuire, cum a ţinut, de-a lungul veacurilor, trează, ideea mesianică, cum a păstrat credinţa adevărată şi cum s-a îngrijit ca la „plinirea vremii”, Hristos să fie înfăţişat, cunoscut primit drept Mesia Izbăvitorul . (Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, Ed. IBMO, 1995, pp.276-277). Biruindu-l pe Satana prin Cuvântul Tatălui, Iisus şi-a continuat Lucrarea binevestind Împărăţia lui Dumnezeu.
Pe realitatea intrării în lume a păcatului se bazează necesitatea mântuirii şi Mântuitorului – Dumnezeu. «Toate păcatele se fac sau împotriva lui Dumnezeu – scria de la Muntele Athos, la începutul sec. XVIII, marele dascăl, monahul Agapie Criteanul – sau împotriva noastră, sau împotriva aproapelui, şi la aceste trei păcate sunt ispăşitoare şi plătesc aceste trei fapte bune: postul, pentru noi; milostenia, pentru aproapele, şi rugăciunea pentru Dumnezeu (…). Postul spală păcatele, dezleagă cele mai dinainte fărădelegi şi ne împiedică de la cele viitoare” (Mântuirea păcătoşilor, Galaţi, Ed. Egumeniţa, 2009, pp. 355-357).
Porunca postului are menirea de a asigura integritatea persoanei umane prin intermediul ascezei: „Şi a zis Dumnezeu: «Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci» (Fac. 2, 17). Iar Vasile cel Mare ne tălmăceşte: «Să nu mănânci» nu este altceva decât legiuirea postului şi a înfrânării… Avut-am parte de rău prin păcat: să ne vindecăm, dar, prin pocăinţă, numai că pocăinţa lipsită de post nu poate da nici un rod” (Cuvântul I Ascetic, PG 31, 168).
Postul (gr. nu mănânc) se tâlcuieşte pe temeiul rădăcinii sale etimologice compusă din nu + hrană, scil. nemâncare, sau, după alţii, din nu + mănânc. (Mânăstirea Bura, Paola Psarrou, Carte de bucate mânăstireşti, însoţită de câteva file de Pateric, Bucureşti, Ed. Sofia, 2013, p.150). Biserica stabileşte prin intermediul Didahiei Apostolilor, al Constituţiilor Apostolilor, al Sinoadelor Ecumenice, precum al celorlalte Sinoade, dar şi prin întreaga sa tradiţie, ca vistiernic al Sfântului Duh, perioade oficiale de post, adică de abstinenţă de la unele alimente zise „de dulce” (Paola Psarrou. op.cit., pp. 150, 160-161).
Postul este şi asceza virtuţii trupeşti care se foloseşte ca mijloc de terapie a părţii poftitoare a omului (Sf. Maxim Mărturisitorul, A doua sută de capete despre iubire, PG 90, Cap. 47, 70, col.1000, 1005) şi care este recunoscută a fi condiţia rugăciunii neptice şi a apropierii de Dumnezeu.(Sf. Ioan Scăraru, Cuvântul al XIV-lea, Despre lăcomie, Scara, Ed. Astir, 1970, p.83)
În afara postului religios, există deci şi un post igienic, pentru păstrarea sănătăţii, recomandat chiar de medici, ca mijloc de tămăduire, pentru întărirea organismului obosit şi intoxicat de felurite pricini. Hipocrate, niciodată nu s-a ridicat de la masă sătul, Pitagora propovăduia asceza, cu post şi abstinenţă, Sf. Antonie cel Mare a trăit 105 ani ţinând post 80 de ani, sunt exemple de viaţă lungă prin cumpătare. Bolnavilor şi copiilor se dau „ceea ce este de trebuinţă”, cum ar fi spus Arhim. Emilian Simonopetritul, Cuvinte Ascetice – Tâlcuire la Ava Isaia, Ed. Indiktos, 2005, p.97).
Evanghelistul Matei ne povăţuieşte cum să postim: „(…) nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc (…)/ Tu însă, când posteşti, unge capul tău ca faţa ta o spală, /Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău. care este în ascuns, şi Tatăl, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Mt.6, 16-18).
*
S-au încheiat Câşlegile, cum se spune popular perioadei dintre Crăciun şi Postul Paştilor, slobodă de nunţi şi petreceri. După seara de sec de brânză am intrat în Păresimi (lat. Quadragesima): „Trebuie să intrăm curaţi, cu sufletu-mpăcat. Îi mai zice şi lăsatul secului di-mpăcăciune”, îmi spunea, cu mulţi ani în urmă, Elena Capbun din Miloşeşti, Ialomiţa (v. Croitoru-Capbun Viorica, Răzvan Ciucă, Pâinea de Neamul Românesc, Slobozia, Ed. StarTip, 2002, p.54). Cuvintele femeii sună ca un cod, clar, concis, mărturisind simplu despre morala, psihologia şi credinţa obştei ţărăneşti, care se află într-un timp liturgic, urcând cu fiecare ceas spre Sărbătoarea Sărbătorilor, Învierea.
Se lasă uşor zăpada mieilor, finii, cu un colac mare, cu patru porumbei, aşezat pe tava chindisită cu ştergar de borangic şi cu vin spre veselirea inimii vin la naşi, se închină, le sărută mâinile şi le mulţumesc celor care le-au vegheat taina cununiei şi (poate) taina botezului pruncilor, cerându-le iertare pentru oarece greşeli săvârşite. Cărările între vecini se reînoiesc cu purtare de colaci şi arătare de flori în năstrape de iubire…
Răzvan Ciucă
Slobozia, martie 2014,
înaintea Duminicii Ortodoxiei
