După ivirea în 1831 a actului publicat în „Analele parlamentare”, „Extractul de suma plugarilor şi muncitorilor locuitori prin sate sub răspunderea de capitaţie,” în Odaia Piteştenci din Plasa Câmpului, Ialomiţa, sat cu 25 de gospodării şi biserică, trăiau cam cinci familii de evrei.
Se auzea că veniseră dinspre Milcov, de pe lângă Focşanii de azi, lumea le zicea „jidovi”. Ţineau şabatul. Vineri, pe când se lăsa seara, un fel de hazzan, din neamul lui Nedelcovici, căuta pe cer trei stele. Vedea prima stea, apoi se urca pe acoperişul casei şi da glas şi semn cu o trâmbiţă, pentru cei de la câmp, să-şi lase munca, pentru negustori, să-şi închidă prăvălia, pentru femei, să aprindă lămpile. Pentru evrei, ziua de odihnă ţinea până sâmbătă, spre conacul de seară, când mâncau pâini rotunde şi smochine, şi beau vin mulţumindu-i lui Dumnezeu.
Aron era fiul „hazzanului” Nedelcovici, care mai avea un băiat şi două fe – te, o boltă (prăvălie) şi o cârciumă. Era deja băiat mare, ducea de mic vitele la păşunat şi trecuse în temeiul casei prin Talmud – Thora, din care învăţase, mai întâi, să supravieţuiască. Nu dorea să devină cărturar, se hotărâse să rămână păstor.
Şi era obiceiul pe-atunci, ca de la Paşti la Rusalii să vină unii, de nu ştiu unde, cu un scrânciob, pe care de fiecare dată îl aşezau pe bătătura din faţa bolţii lui Nedelcovici, adică mai multe leagăne de lemn, fixate pe acelaşi schelet, care se balansau. Leagănul, împins de o oişte de un bărbat, urca, cobora, se legănea cu el şi ea… Pentru plăcerea de a te înălţa şi de a te legăna acolo sus plăteai cu un ou.
Scrânciobul s-a „rupt” când au apărut „căluşeii”, tot de lemn, cu care te învârteai în jurul unui ax. Când au apărut „comediile” s-a schimbat nu doar plata, ci lumea.
Aron privea cu jind perechea din leagănul scrânciobului. Ea era fata lucră- torului bun din câmp, el, feciorul popii. Şi amândoi erau sfioşi, şi amândoi plăteau datul în scrânciob cu câte două ouă, că erau avuţi.
Într-o zi, Aron a cules un buchet mare de liliac alb şi l-a montat pe grinde- iul plugului de fier pentru 2 boi, adus printr-o minune în sat şi dăruit bisericii. Pentru împrumut, Aron i-a dat paracliserului, care răspundea şi de plug, un coş cu ouă.
Se întâmpla cu ceva timp înainte de a începe desţelenirea Bărăganului, pe când ceasurile aratului din câmpul satului păreau pornite de Sus… Şi încă Adam cu doi boi la plugul de lemn trăgea brazde în Bărăgan…
Aron s-a oprit, cu buchetul de liliac pe plugul bisericii, în faţa fetei, care era desculţă, cu androc şi cămaşă de cânepă: „Te vreau de nevastă”. Băiatul popii a scăpat ouăle în ţărână. „Să-mi faci puţ de piatră cioplită în faţa casei!”, i-a poruncit fata, continuînd: „Şi să fii ca noi !”.
Aron a luat calea bisericii. Asculta slujba încă de la psalmi şi se veselea în lumina cuvintelor „bune de mâncat” (Rubem Alves) ale Evangheliei. Simţea că îi merge bine şi că are mult de trăit. „De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci” (Ioan 6, 51 ).
Cu ultimii bani adunaţi, şi neînvoit de tatăl său, Aron lasă acasă şi în ordine pungile cu sămânţă de pâine şi pleacă în lume. Ajunge la Pietroasele, în Buzău, la cioplitorii în piatră. Face risipă de dragoste.
De Rusalii se întoarce acasă, unde tatăl său îl primeşte de după tejghea.
Aron merge la biserică şi se botează în legea satului păstrându-şi numele.
Casa fetei era la o răscruce. I-a lăsat la poartă un colac mare, frumos cioplit în piatră, şi obezile de puţ. Pe colac era scris, de jur-împrejur în chirilică, cu litere mângâiate de Duhul adevărului: S-AU RIDICAT CU CHELTUIALA LUI ARON NEDELCOVICI 1853. Între Nedelcovici şi S-AU RIDICAT, O CRUCE.
Într-o zi, Ialomiţa a buit. Şi-a împins apa neagră peste bordeie şi peste ca- sele cu două – trei odăi şi acareturi din nuiele şi stuf. Atunci, se spune, s-au pră- pădit în nămol trei copii şi descântătoarea satului. Ţăranii au urcat calabalâcul pe animale şi s-au împins mai sus, spre Sărăţeni. Aron şi nevasta sa au scos Evanghelia, odoarele şi icoanele din biserică şi le-au adăpostit într-o căruţă cu doi cai. Cu peretare peste sfinte, au ajuns în zi de sâmbătă la o biserică ferită. Peste mai mult de o sută de ani, sătui de necazurile provocate de râu, cei din Balaciu îşi vor muta definitiv vatra…
Întreaga poveste am auzit-o de la bătrânul preot al satului, pe când abia venisem în Bărăgan.
*
Într-o primăvară din anii 70, pe când scoteam cu un prieten, Lale Băicoia-nu, raţele din arhondaricul şi chiliile Mănăstirii Balaciu, aflate în ruină, am găsit la Piteşteanu, exact acolo unde odinioară trăise ea, din familia lucrătorului bun al câmpului, puţul din poveste. Noul proprietar trăsese gardul dincolo de puţ, se-parându-l de oameni. Peste colac, un maldăr de crengi de liliac uscate. Am cerut colacul şi obezile puţului. Omul din curte mi-a spus că tocmai se apuca să-l sleiască. Şi nu mi l-a dat.
Au mai trecut mulţi ani. La Slobozia am ctitorit Muzeul Naţional al Agri-culturii, am construit un parc peste un maidan şi am strămutat, pentru o bună fo-losinţă, biserica de lemn de la Poiana (1737, monument istoric).
Am plecat după puţul lui Aron Nedelcovici. L-am căutat zile întregi… L-am găsit într-o sâmbătă pe izlazul din apropierea Mănăstirii Balaciu. Era la conacul de nămiezi, oile se adăpau la jgheaburile de cauciuc umplute cu apă din puţul lui Aron Nedelcovici. Am tulburat liniştea locului. Azi, nu cred că a fost bine…
La Slobozia am aşezat colacul lui Aron Nedelcovici în parc, la capătul unei cărări din lespezi de piatră aduse din Prahova, de la Drajna de jos. Cărarea pleca din pridvorul bisericii printre tufe de liliac…
Istoricul Ştefan Grigorescu scrie în cartea sa Aşezări şi monumente ialomi-ţene (p. 41) despre colacul de pomină: „Strămutat în anul 2005 în faţa Muze-ului Naţional al Agriculturii din Slobozia, pentru a fi pus în valoare”. Colacul de puţ este monument istoric: IL – III – m – B – 14155.
*
2016, duminică înainte de Rusalii. Ca întotdeauna privesc şi calc pe cărarea de lespezi de piatră care se îndreaptă spre duhul lui Aron Nedelcovici. Colacul este spurcat de gunoaie, trupul lui este încins de lichene, ca şi crucile vechi de peste un veac din faţa bisericii. Cărarea s-a umplut de buruieni. Se mai văd doar câteva palme de lespezi necuprinse de întuneric.
Este 6 dimineaţa şi trebuie să bat toaca. Îi mai arăt o dată cărarea epitropu-lui Toma Sinu, care se pregăteşte să bată clopotul: „Toma, am un sentiment de sfârşit”.
Răzvan Ciucă
2016, înainte de Rusalii