Motto: „Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat” (Franz Kafka, Procesul)
Prima zi din Cuptor, marţi, trei ceasuri rele?! Pe fila din iulie a Calendarului Domeniului Ostrov, semnat de mine, urcă din arie la cer Crucea de grâu din Barba lui Dumnezeu.
De zgomotul bătăilor cu pumnii, uşa de la intrare stă să iasă din ţâţâni. E aproape 5 dimineaţa, mă aflu cu nevasta şi nepoţii la mare. Pentru câteva zile de linişte şi soare, am strâns un an, zi cu zi, o brumă de bani. Doi tineri cu pistoale intră în cameră să verifice grupurile sanitare. „Să nu iasă suspectul pe fereastră”.
Maria plânge înăbuşit, Andreea stă încremenită pe un colţ de pat, Radu încă doarme. Fără citaţie, avertizat doar de vise care-mi dau uneori nelinişti paranormale, semnez pe strâmta terasă mandatul de aducere emis de Serviciul de Investigaţii Criminale…, în calitate (?) de suspect cercetat pentru „săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals intelectual”, cf. Art., lit, etc.
Duminică, tocmai slujisem la biserica ortodoxă din 2 Mai, la praznicul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”. Marţi, treziţi de bătăile în uşă ale tinerilor poliţişti, vecinii „de turism” au privit o vreme dinspre colţuri de fereastră apoi, până la micul dejun, s-au adunat în livadă să comenteze. „Ce-a păţit părintele ?”.
De la Mangalia am schimbat echipajul de escortă, cu un altul de la Constanţa. La Giurgeni, înainte de Podul Soarelui (cât m-a amuzat în viaţă sintagma asta), mă aştepta a treia maşină, de la Hunedoara. Într-un cuib cu trei pui, suit pe un stâlp de lumină, o barză într-un picior îmi aminteşte de Simion Stâlpnicul. Pentru credinţă, Sfântul a stat 37 de ani într-un picior…
Trec podul de la Giurgeni închipuindu-mi că sunt într-un chervan cu amintiri pe decindea Dunării la vale…
Până la Slobozia, trec pe lângă semnele lăsate de mine (chiar, sunt nesmerit?) într-o viaţă ca o saga: situl Oraşului de Floci, crucea de piatră a trecerii voievodului Matei Basarab, împuşcată de nemernici, pe lângă hanul hoţilor de la Chirana, Casa memorială a muzicianului Ionel Perlea, biserica şi rezervaţia de cruci de piatră de la Ograda, Mânăstirea „Sfinţii Voievozi” (unde în turnul clopotniţei am lăsat la adăpost, nu demult într-un trecut, un muzeu de cărţi bisericeşti, icoane, odoare şi veşminte), Muzeul Judeţean (un tezaur de etnografie, istorie şi arte plastice adunat de şi prin mine în schimbul unei tinereţi), Centrul Cultural „Ionel Perlea” (după o „mărturie mincinoasă” am închis un restaurant exact în buricul urbei, apoi l-am redat patrimoniului cultural).
Înainte de a intra în Slobozia Veche trecem pe lângă un locomobil pus pe soclu. Nu aşezat.
Urcăm în apartamentul familiei din Slobozia, pentru percheziţie sau aşa-ceva. În ’88, aflându-mă pe teren în Transilvania, la Chişcău, lângă Peşterea Urşilor, pe când mă simţeam mai bine cu nevasta şi fata (recompensa cu o mică vacanţă pentru anii fără o zi împreună), şi mă pregăteam să încarc obiectele muzeale strânse din depresiunea Beiuşului, mai apoi pe cele din Ţinutul Pădurenilor (Hunedoara, sic!) am fost anunţat telefonic la primărie că hoţii mi-au spart apartamentul de la Slobozia. Jaf după manual. Mi-am trimis acasă familia cu bilet de tren personal (nu aveam bani de accelerat) şi am rămas să încarc averea de obiecte muzeale pe care o consideram cu mult mai valoroasă decât paguba de acasă. Şi azi aud dangătul talangei şi glasul clopotului de argint atârnate de grumazul boilor urcând mortul în car la cimitirul din deal. După înmormântare oamenii mi le-au dat pentru viitorul Muzeu al Agriculturii! Sau carele de mers cu var şi poame în ţară… Văd şi acum cum am scos din şura din Socet, din maldărul de paie, cel mai vechi şi sfânt hambar de pâine din istoria plugarilor români. Eram cu Viorica Capbun (încă la Muzeul Agriculturii, Slobozia), cu Costică Pătraşcu (muzeograf important la Muzeul Satului Bucureşti) şi cu Virgil Niţulescu (azi, director general al Muzeului Ţăranului Român şi preşedintele Comitetului Naţional ICOM). La Ştei am reparat vilbrochenul TIR-ului şi împreună cu o maşină-atelier trimisă special de la Slobozia (de Partid, „pentru patrimoniul Ţării”!) am coborât pe pante ca un ac de păr, cu pluguri de lemn şi sape de Găvojdia, cu straie şi podoabe din veacurile trecute. La Slobozia am găsit casa răvăşită, dar averea, din Bihor şi Hunedoara, era la adăpost!
„Mărturie mincinoasă…” Poliţiştii de la Slobozia îşi fac cruce, nu le vine să creadă că Răzvan Ciucă este subiect de investigaţie criminală. Unul dintre ei avea să-mi aducă sâmbătă, la biserică, la slujba de pomenire a morţilor, un peretar ţesut de mama sa.
Ieşim din Slobozia după amiază, trecând pe lângă un alt locomobil suit tot pe soclu, uns din an-în-paşti şi ruginit de grija autorităţilor pentru patrimoniul cultural-naţional. Ţara şi Slobozia trebuie să suporte imaginea reductivă a unui fief de maşini agricole de epocă. La Slobozia, Muzeul Agriculturii are un patrimoniu de peste 13 000 de obiecte. 13 000 sunt descoperite şi adăpostite de mine, persoana suspectă şi inculpată! În socoteală intră şi tractorul Ford de la Grid, chiar şi batoza MAV de la Cerbăl şi biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Sălciva, tot din Hunedoara, monument istoric salvat de la pieire şi strămutat de mine şi părintele Paul Tudorache, la Călăraşi, prin restaurare.
Bucureşti, încă marţi, la un etaj de sus al I.G.P. Socializez cu doamna comisar în zona de securitate gradul I. Are frustrări sociale, sentimentale şi domestice, casă de doage, vorbeşte continuu la telefon, bea cafele din oră-n oră şi sudează ţigările. Mă ispiteşte cu o fotografie în clar-obscur secţionată şi confuză până sub limita permisibilă. „Identificaţi chestia?” Ce să-i răspund? Mă gândesc la Chicoş Rostogan, „doar făr’ ghe şpirichismus …”. Mai târziu aveam să pricep că fotografia era gura diavolului care putea să mă nenorocească.
Spre seară mi-am reamintit că am dosar de cardiac. Sunt dus de patru tineri dotaţi, fizic, în uniformă de camuflaj şi cu armament, din trupele SAS, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Timp de două ore, medicii din patru specialităţi mă investighează. Privesc monitorul, dar nu văd decât mandatul de aducere: „Mărturie mincinoasă…”
La miezul nopţii plec spre Deva între vlăjgani cumsecade, SAS, stau confortabil pe banchetă şi-mi rotesc ochii în noaptea din Transilvania. „Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea …” Desluşesc la lumina becurilor casele înşirate ordonat de-a lungul şoselei, locuite cândva de saşii vânduţi cu ani în urmă pe o pungă de mărci. Revăd colţul de ţarină de lângă Apoldul de Sus, de unde, cu ani în urmă, am ridicat cu Virgil Niţulescu o troiţă de lemn, între Pricaz şi dincolo de Turdaş, până la Valea fără Nume, rulăm într-un cer de aburi.
În zori ajungem la Deva. În faţa Inspectoratului de Poliţie, copiii mei şi avocata, aşteaptă moţăind în maşină.
Incep audierile: fapre prev. De art., lit., cu aplicarea art. Din C. proc. Pen. (etc). Eu cer dovezi, mi se răspunde invariabil cu articole şi litere, totdeauna cu aceleaşi surse de „investigare criminală”.
Salariaţii ordinei din ţară circulă în jafuri de maşini, lucrează în birouri cu pereţii decojiţi sau afumaţi, cu mobilier moştenit de la Postelnicu, fumează şi beau cafele non-stop, sunt împovăraţi de griji şi de boli. „Noi suntem slujbaşi mărunţi… nu ne priveşte decât faptul că trebuie să te păzim zece ore pe zi şi că suntem plătiţi pentru munca noastră. Atât tot; fireşte, asta nu ne împiedică să ne dăm seama că înaltele autorităţi pe care le slujim, înainte de a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării şi a pesoanei arestate. În privinţa asta, orice eroare este exclusă” (F. Kafka, Procesul).
Încerc să mă odihnesc un pic, pe scaune, pe bănci de scânduri, pe colţuri de mese. Când aţipeam, venea un comisar, unul peste trei subofiţeri-bomboană, mă zgâlţâia şi-mi arăta obrazul. „Ce vrei, să mă omori?” „Nu, vreau să te chinui”. La Parchet, expertul de „locomotive” stă înfipt în mozaicul sălii de aşteptare cu cătuşele la mâini. Cică la percheziţia din casa de la Bucureşti i-au fost găsite „sute de obiecte din patrimoniul cultural naţional”, de fapt patru sute şi ceva de plăcuţe de identificare de la diverse locomotive date la fier vechi. Fac sau nu parte din acest grup de crimă organizată?!
Miercuri spre prânz mi se schimbă calitatea de suspect în aceea de inculpat. Este emisă Ordonanţa de reţinere pentru 24 de ore. „Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare...”
Târziu, când noaptea se furişa sub stele, doamna procuror în toată vremea cu un rictus tăindu-i faţa, îmi vesteşte arestarea. Mi se citesc drepturile pe când mă gândesc la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat!”.
Joi, la doar două ore după miezul nopţii, începe Şedinţa din camera de consiliu, cu Încheierea nr.55/cc/2014. Suntem iar audiaţi (el cu 6 locomotive, eu cu un amărât de locomobil). Avocaţii au toată libertatea să se exprime. În sfârşit! CV-ul meu, adus în emergenţă, înclină, cred, balanţa, la fel ca lipsa totală a dovezilor aşteptate de la acuzare. Nu se mai fumează. S-au terminat ţigările. Fiecare doarme pe unde apucă.
Vin zorile. La o fereastră deschisă îmi fac Rugăciunile începătoare. Un poliţist mă supraveghează să nu cumva să sar pe fereastră … De undeva se aud clopotele unei biserici. Ce umbre foşnesc pe scările Tribunalului? Într-o viaţă trăită în două veacuri, am avut ani mulţi de bucurie şi glorie. „Domnul a dat…”
Doamna judecător de Drepturi şi Libertăţi „Respinge propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Deva privind luarea măsurii arestării preventive” (Minuta Încheierii Penale nr.55/Cc/2014). Ordonanţa de reţinere îşi urmează cursul. Până la fix mă plimb prin celulă, schimbând sticlele puse în gura closetului, să nu urce şobolanii în pat. Expertul de locomotive îmi povesteşte că, de-şi va salva colecţia, îmi va dărui o plăcuţă de bronz.
*
A, nu v-am spus nimic despre vina mea. În 2001 am expertizat, cu încă doi colaboratori, un locomobil Marshal (6 pagini, 20 de documente iconografice şi peste 20 de repere istorice şi tehnice), stabilind că respectivul utilaj nu aparţine clasei de patrimoniu.
Peste 8 ani, un poliţist şi „o doamnă general de la Bucureşti”, au momit un colaborator al meu de la Muzeul Agriculturii să „întocmescă” o altă „determinare”. Eu mă aflam la Bruxelles, la Parlamentul European. Sărac profesional şi fără caracter, muzeograf fără o sapă adusă la Muzeu, colaboratorul meu a completat o foaie cu generalităţi şi sloganuri ieftine, impunând unei labile comisii ministeriale (cu o compoziţie din care lipseau specialiştii în domeniul utilajelor agricole de epocă), un alt titlu de locomobil, HSCS. Ca urmare, la Deva, 3 oameni au fost condamnaţi. Au făcut recurs, iar în baza şi a expertizei mele (nu vorbesc acum de locomotive, se destramă aburii peste libertatea noastră), Curtea de Apel de la Alba Iulia i-a achitat. Cei trei foşti inculpaţi au dat în judecată Statul, cerând compensaţii materiale consistente. Reacţia „adversă” a fost pe măsură. Cu toată puterea în mână, autorităţile, vexate şi ameninţate de o grea plată, cu grija pentru patrimoniul naţional, au redeschis procesul penal. Ar mai fi fost şi un martor „cheie” în proces. E mort.
*
Joi la prânz, liber (?) sub „supraveghere judiciară”, după 70 de ore de nesomn şi un curcubeu de-a latul şoselei, m-am aşezat la masă la Heimat-Bote, din Centrul Vechi al Sibiului, cu copiii mei şi avocata, tocmai intrată în familie. M-a sunat soţia, plângea încă. Afară ploua cu bulbuci, dar eu, în curtea transilvană, sub un şopron îngust dar cu copiii în larg, mă simţeam ocrotit. Mă aşteptau la Bucureşti mama şi sora, la Slobozia nevasta şi nepoţii şi mii de oameni care n-au crezut o iotă că aş fi fost altul decât legenda unui oraş.
Răzvan Ciucă
Slobozia, iulie 2014,
înaintea Duminicii a 5-a după Rusalii
