Povestea-i de luat în seamă. Ar fi de „p-ale vremuri vechi, când cerul era aproape de pământ”. Eu am ascultat-o la Colelia din Bărăgan, de la patru bătrâni care colindau cu buga. Ce-i buga ? O putină cu doaga de brad, cu o gaură căscată şi cu alta acoperită cu piele de capră tăbăcită, prin mijlocul căreia trece o fascie din păr de la coada de cal. Capul de ceată îşi umezeşte mâinile cu borş de tărâţe de casă şi trage de păr. Buga mugeşte, ţine hangul stihurilor colindului. Uuuuuuuu… „Mai la vârf la nouă meri”… Am auzit şi am citit cam toate variantele Colindului ăl Mare (Colind de bătrân, Colindul lui Dumnezeu), dar varianta culeasă anul trecut la Ostrov, de la Marian Dima zis Chiţi, şi publicată de sărbători în acest colţ de pagină, mi se pare cea mai rotundă şi unicat în folclorul românesc. Iertaţi-mă, nu-s prea luminat, dar voi îndrăzni un eseu.
Povestea Colindului se deapănă într-o singură lume şi aceea vizibilă. Începe într-o atmosferă de curte medievală: „cestor curţi, cestor domnii, cestor dalbe-mpărăţii”. Au crescut, aici, „nouă meri ‘nalţi şi minunaţi (…) În vârfu’ cestor nouă-şi meri/ Mi-arde-şi nouă lumânări. / Din cele-şi nouă lumânări / Pică-şi nouă picături. / Din cele nouă picături / Ruptu-mi-s-au, faptu-mi-s-au / Trei râuri, trei pârâuri: / Râu de vin / Şi-altu-i de mir / Şi-altu-i de apă-şi limpejioară”. Ne aflăm într-un plan mitic, de densitate simbolistică şi de o memorabilă plasticitate. Mărul este un vechi simbol al fertilităţii, dar, fiind fructul Pomului cunoaşterii, reprezintă înţelepciunea divină. Forma sa sferică a fost comparată cu pământul, totalitatea şi eternitatea. Ca numeral, nouă simbolizează veşnicia, desăvârşirea şi incoruptibilitatea. Este numărul sacru pentru Fecioara Maria. Lumânările aprinse semnifică lumina, viaţa şi spiritualitatea, în creştinism chiar lumina hristică şi însăşi credinţa. Cifra trei împărtăşeşte semnificaţia triunghiului, este o cifră cosmică importantă, reprezentând o multitudine de triade (naştere, viaţă, moarte; raiul, pământul şi omul ş.a.). (Clere Gibson, Semne şi simboluri, Ed. Aquila ’93, Oradea, 1998, p.40,41, 82, 86, 87, 120, 153). Apa, dătătoare de viaţă.
În (vadul din) triada râurilor se scaldă în ordine: „bunul Dumnezeu” (îl înţelegem nu pe „Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului”, ci pe Hristos în unitatea fiinţială şi inseparabilă cu Dumnezeu-Tatăl), „bătrânul Crăciun” (rânduit prin proximitatea Sărbătorii), „Sfântul Ion” (Sfântul Botezător) şi „toţi sfinţii de-a rând”. Fiecare cu „vinul se boteza” („spre Anul Nou, când se deschide ceriul, toate apele se prefac în vin”, Voronca, 1903, p.900), „cu bun mir se miruia” (Mir-ungerea, a doua mare taină pe care o primeşte creştinul după Botez; Sfântul Mir nu este nici aici un simplu simbol, este vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh, pe care le conţine în chip real / Branişte, Dicţionar …, p.299-300) şi apoi se limpezea.
Ajungem la a treia parte din întregul poveştii. „Mai în jos de vadul lor” (al lui Dumnezeu şi al celorlalţi din scăldătoare) „Scaldă-mi-se ici cest domn bun”/cutare, dar întotdeauna „jupân” şi susceptibil a încăpea în dogma eschatologică creştină. Nu ştim ce ocupaţie are mireanul din Colind. Bănuim că-i plugar. Cert este că el repetă ritualul (botez – miruire – limpezire) întocmai ca şi ceilalţi de dinaintea lui, iar la sfârşit, să nu uităm acest lucru, „Cerului se dăruia” (adică Atotţiitorului, pe care îl recunoaşte gestual).
Poate că pe-atunci lumea trăia liniştită şi era mai mare dragul bunului Dumnezeu de a-şi privi făpturile. Era o lume albă, o lume ce gândea în basme. Dă-mi, Doamne, ce n-am gândit! (Legende populare româneşti, Ediţie critică şi studiu introductiv de Tony Brill, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981, p.120-121). Mirat, Dumnezeu îl întreabă pe „jupân”: „Cui te potriveşti, / Ori mie, Ori lui Crăciun, / Ori lui Ion, / Ori la toţi sfinţii de-a rândul ?” Răspunsul mireanului este u-lu-i-tor prin aparentul tupeu afişat: „Nu mă, Doamne, potrivesc / Nici Ţie, nici lui Crăciun, / Nici lui Ion, sfântul Ion, / Nici la toţi sfinţii de-a rândul ! Ci mă, Doamne, potrivesc, / Potrivesc faptelor mele, / C-am fost tânăr şi-am făcut …” (în alte variante de colind se întrebuinţează verbul „fapt-am”, ca în scrierile din veacul al XVI-lea din Ţara Românească). Omul din Colind nu refuză din trufie asemănarea cu personajele din vad, altminteri nu ar fi săvârşit ritualul de purificare la sfârşitul căruia s-a dăruit Cerului. În faţa lui Dumnezeu este tranşant, se legitimează prin anvergura faptelor sale: „Făcut-am (fapt-am) bine pe-astă lume”. Evident, a face nu e destul. „Problema este a face bine, a face ce trebuie, când trebuie şi cum trebuie” (Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Ed. Humanitas, Bucureşti, p.224). Dintre toate faptele concrete pe care omul din Colind – el însuşi un fapt fără pereche – le-a înfăptuit în viaţă: „Pusei masa lângă drum, / Câţi flămânzi au mai trecut / Eu pe toţi i-am săturat (…) Pusei casa lângă drum, / Câţi friguroşi au mai trecut / Eu pe toţi i-am încălzit (…) Pusei cruci pe la răscruci, / Câţi răzleţi au mai trecut / Eu pe toţi i-am îndrumat (…). Făcut-am poderele-pederele / Să treacă care pe ele (…) Făcut-am fântâni în văi adânci, / Câţi setoşi au mai trecut / Ei toţi mie mi-au mulţumit, / Cei mai mulţi cu bodaproste”, „faptul” esenţial rămâne Binele. Şi totul se petrece într-un vad, adică într-un loc de trecere de pe un tărâm pe altul. Viaţa, ca un liman de-o palmă, dar când pleci, să pleci primenit.
Bunul Dumnezeu nu este ofensat, dimpotrivă: „Ferice-şi om bun de tine/ C-ai fost tânăr şi-ai făcut. / Făcut-ai bine pe-astă lume, / Găsit-ai bine pe-altă lume. / Intră-n Rai nevinovat. / Ia-ţi toiag de judecată / Să judeci tu lumea toată, / Să dai drepţi la dreptate / Şi strâmbii la fapta lor”.
Şi iată cum se adeveresc cuvintele Sf. Pavel despre rolul şi rostul faptei: „Dreapta judecată a lui Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui” (Romani 2, 6-10).
NOTĂ: Alte variante de Colind, la: G.Dem.Teodorescu, Poezii populare române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 34-40; C.Brăiloiu …, Folclor din Dobrogea, Ed.Minerva, Bucureşti, 1978, p.134-135/p.128
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2013,
La praznicul Sfântului Ierarh Nicolae
