„Răzvan Ciucă: etnolog, muzeolog, publicist, cleric ortodox, fondatorul şi directorul Muzeului Naţional al Agriculturii – Slobozia; ctitor de biserici; expert al Patrimoniului Cultural Naţional; autor al peste 100 de articole ştiinţifice, studii şi monografii; distins cu numeroase premii de instituţii prestigioase din România şi Europa.
După 2011, anul pensionării, îşi continuă activitatea care l-a făcut faimos. Împreună cu ing. Oana Belu, acţionar şi manager la Domeniile Ostrov – Dobrogea, organizează Muzeul Vinului.
(American Biographical Institute, U.S.A.,
International Dictionary of Proffesionals, 2012)
Repere underground
Călăraşi, „2 Moldoveni”, iulie ca un cuptor de foc, 2012. 78 de ani are omul costeliv care cară cu o găleată de plastic moloz de la un etaj 4 la tomberon. Şi de fiecare dată, la dus şi la întors, lasă găleata pe caldarâm şi se închină la „Capela Sf. Lazăr”. Priveşte nedumerit la scheletul unei corăbii şi întreabă: „Aici ce se face?” Şi trece mai departe… Locul, care ar putea fi o plazza, cu lumini, tei, bănci şi promenade de seară, cuprinde un market în faliment, buticuri (pentru că trebuie să avem şi capitalism), blocuri „lumpenproletar”, Comisariat militar, cimitir optimist prin „Anastasia” şi oameni din România, ţară membră a U.E.
La Crama Ostrov, unde am priceput ce uneşte şi desparte podgoreanul de chimist, doamna Anca, vieţuitoare la Călăraşi în parohia „Sf. Cuvioasa Parascheva”, mă întreabă de ce nu am dus corabia într-un loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin?! Sfânta Parascheva se pregăteşte să împartă hainele săracilor…
Asfaltul arde de ustură, doar căpriorii corăbiei, plecată în lume acum două veacuri, dau umbră părintelui Paul şi unui sobor de preoţi în pantaloni scurţi. Îşi împart munca cu dulgherii din Gorj. Trudesc toţi şi împreună, fără arginţi, în pântecul unei corăbii pe care, şi prin care credinţa lor, o suie spre Sărbătoare, „clacă” sau „muncă voluntară”, noţiuni şi categorii de viaţă socială, care ne-au rânduit neamul, îmi dau speranţa că lumea ca lume va fi martorul celei de-a treia înmulţiri a pâinilor. Până atunci, aici, pe pământ, Primăria Călăraşilor plăteşte, nu puţin, şi nu doar din bunăcuviinţă.
Poveşti, hrisoave, şi ceea ce se vede nu poate fi dezis
Din bătrâni se povesteşte că pe la începutul veacului al XIX-lea o biserică pogora cu plutele pe Mureş din Bretea, Hunedoara, pentru a ajunge la Sălciua, sat pendinte de Zam. Obştea din Sălciua -stă notat în Registrul parohiei- cumpărase cuie pentru biserica „cea nouă” încă din 1799. Facerea bisericii din Sălciua va fi săvârşită în primul deceniu al veacului al XIX-lea. Arhitectura acestei podoabe din codrii Transilvaniei urmează tipologia bisericii-corabie ortodoxe: pronaos (tinda femeilor), naos şi altar absidat (5 laturi). Întreaga structură arhitecturală este construită din lemn de stejar, adică din bârne îmbinate la colţuri în „coadă de rândunică” şi „în căţei”. Dimensiunile bisericii sunt impresionante, 18 x 17,5 m, fiind unul din cele mai mari lăcăşuri de acest tip din Transilvania. Desluşim rezolvări tehnice locale la bolţile semicilindrice din interior şi la turnul clopotniţă dinspre vest, deasupra tindei, de influenţă evident baroc-vieneză. Învelitoarea este de acasă, din şiţă de brad. Pe acoperiş, Apusul şi Răsăritul încearcă mântuirea prin echilibru. Vorbim, să ne înţelegem bine, de o biserică monument istoric, chiar de categoria A, unde pictura (în tempera) e glasul care trebuie auzit. Din hrisoave aflăm că biserica a fost pictată de zugravul Nicolae Bădău din Lupşa Mare (poate şi de Nicolae Pătruţ?) în „zilele prea luminatului împărat Franţişcus …” Zugravii au fost plătiţi în florinţi şi în slănină. Nu e locul acum să interpretăm cuvintele unuia dintre părinţii Bisericii, care au creat dificultăţi de înţelegere: „pictura în biserică e Biblia neştiutorilor de carte”. (Sf. Ioan Damaschin).
Ne rezumăm să afirmăm că meşterii zugravi s-au inspirat din evanghelierul liturgic, nu din tetraevanghel. Nu se simte teama de fantezie şi legendă, dimpotrivă. Să amintim scenele din „Divan”, moralizatoare prin pilde şi realiste prin visajul şi vestimentaţia personajelor: („Omul care pleacă la biserică şi se abate pe la birt şi dă mâna cu dracu”). Cruţată de vremi şi împrejurări, pictura de la Sălciua crează chipuri şi expresii vii şi vorbitoare. Cheamă privirile şi deşteaptă interesul necesar înţelegerii (I.D. Ştefănescu, Arhitectura veche a Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981).
Ascultare, cereri şi răspunsuri
Abandonată din sărăcie şi ignoranţă, pe cale de a pieri – s-a încercat o surescitare a ei de către Fundaţia „Dala”-, biserica-monument a fost strămutată la Călăraşi, prin truda părintelui Paul Tudorache, puţin şi a mea, cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor, în anul 2011. La Călăraşi, vlădica Vincenţiu a binecuvântat, părintele Paul (predestinat nume) a făcut ascultare şi a trudit. După anevoioase demersuri şi prin contribuţia unor oameni şi iubitori de Ţară, despre care vom vorbi la timpul cuvenit, mirificul monument îşi aşteaptă reaşezarea. Celor care s-au încumetat să salveze trupul şi sufletul acestei sfinte Case a Domnului le datorăm un dram de preţuire.
Ce se va întâmpla cu cele peste 60 biserici (corăbii) de lemn din România, toate podoabe, aflate într-o rână, numai bunul Dumnezeu ştie. La 1 septembrie începe un nou an bisericesc. Ne gândim, cu smerenie şi nădejde, că mulţi călărăşeni vor contribui la renaşterea unei biserici-monument, mărturie de credinţă ortodoxă, de artă şi meşteşug româneşti. Prin dragoste şi cu ajutorul dreptmăritorilor creştini, urbea de la Dunăre, chiar şi Ţara, se vor mândri cu o podoabă unică şi nepreţuită, spre săvârşirea în veci a Sfintei Liturghii. şi când vom fi împreună se vor auzi răspunsurile, ca şi cum am fi la prima şi ultima Liturghuie din viaţă.
Conturile pentru sponsorizare sunt:
(RON) RO73BPOS12006918531RON01
(EURO) RO88BPOS12006918531EUR01
BANCPOST sucursala Călăraşi
Post scriptum
Biserica de lemn „Sălciua” este o corabie călătoare. Ca şi biserica de la Poiana (Slobozia, Ialomiţa), sau biserica de la Techirghiol (păstorită până nu demult de părintele Arsenie Papacioc). Şi multe altele mai sunt în spaţiul românesc. Cele mai vechi biserici de lemn (stave-kirke) păstrat în Europa sunt cele norvegiene (v. biserica din Hopperstad , 1180), în Ucraina secolului al XVI-lea sau în Rusia (gubernia Irkuţk, 1672, biserica Mântuitorul, şi încă 45 de biserici de lemn), sau Polonia (ţară în care respectul pentru păstrarea monumentelor este un cult), ş.a. Multe au fost, precum la noi, strămutate şi apoi renovate de multe ori. Experienţa şi multe minţi mai luminate decât a mea, îmi spun că au funcţionat, pe rând sau împreună, raţiuni teologice, patriotice, turistice etc., dar întotdeauna determinante au fost standardele de civilizaţie şi respectul pentru Istorie.
Dinspre Domeniile Ostrov,
Răzvan Ciucă
