-Răzoare de istorie- I
Spaţiul de formare al etnosului tracic cuprinde întinderea între Munţii Rodope şi Carpaţii Nordici, râurile Vardar, Morava şi Tisa şi ţărmul de vest al Mării Negre (Pontul Euxin). În anul 46 î. Hr. a luat fiinţă provincia Thracia, pentru ca în 106 d. Hr., după lupte aprige, să ia naştere provincia romană Dacia (DIVR, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 580-581).
Pomeniţi prima dată în poemele homerice, ca actanţi la războiul trioan, tracii (geto-dacii, odrizii, bessii, tribalii, moesii), „beau vin neamestecat deloc, atât femeile cât şi bărbaţii, şi îl împrăştiau pe hainele lor, socotind că este o deprindere frumoasă şi aducătoare de fericire” (Platon, Legile, I, 637). Claudius Aelianus pune sare pe rană: „despre traci s-a dus vestea că sunt grozvi de beţivi” (Felurite istorioare, III, 15). Grecii foloseau zicala „a bea ca un trac” (Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română, Ed. Polirom, Iaşi, 2011). Şi când te gândeşti că Herodot (sec. V î. Hr., Istorii, vol II, Bucureşti, 1961-1964) scrie că neamul tracilor este cel mai numeros din lume după cel al inzilor. Despre vitejia şi credinţele tracilor, părintele istoriei se exprimă cu admiraţie. Pomponius Mela (sec. I d. Hr.), geograf, originar din Spania, scrie într-o lucrare în latină, o descriere a pământului, Chorographie (II, 2, 16), că tracii obişnuiau să grăbească în mod artificial coacerea strugurilor, acoperindu-i cu frunze uscate. Ceea ce înseamnă că tracii nu doar că erau cultivatori de viţă-de-vie, dar cunoşteau „meserie”, acumulată din observaţie îndelungată şi deci din experienţă. Lingviştii spun că de la geto-daci ne-au rămas cuvinte care susţin continuitatea îndeletnicirii cu Vitis Vinifera: curpen, butuc, strugure, ravac … Din sec V – II î. Hr. s-au descoperit seminţe carbonizate de struguri, cosoare, basoreliefuri şi monede cu imagini de struguri pe revers, amfore (indigene? făcute, poate, în cuptoarele de ceramică de la Pârjoaia/Izvoarele, Constanţa; pentru întreaga problematică v. Maria Magiru, Dobrogea. Studiu etnografic, vol. I, Românii autohtoni, Muzeul de artă populară, Constanţa, 2003, p. 179-186).
În vremea administraţiei regelui Burebista (82-44 î. Hr.), Deceneu, mare preot şi colaborator principal al lucrării de unificare a triburilor geto-dace şi a organizării statului dac, impune prohibiţia vinului. O spune istoricul şi geograful grec Strabon (64/63 î. Hr.-21 d. Hr.), în Geographie, VII, 3, 11: „în semn de supunere geţii s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa-de-vie şi să trăiască fără vin”. Dar să lămurim numele locuitorilor din arealul geografic la care se referă Strabon (VII, 3, 2): socotiţi traci de către greci purtau două nume: acela de geţi, cei care trăiau înspre răsărit şi Pontul Euxin, şi pe acela de daci, cei care trăiau spre apus. Ambele populaţii vorbeau însă aceeaşi limbă. Geţii locuiau pe ambele maluri ale Dunării, constituind cea mai importantă forţă politică şi militară din această parte a graniţelor Imperiului roman (DIVR, p 551). „Edictul” de prohibiţie a vinului dictat de Deceneu e discutabil, chiar şi pentru teritoriile intracarpatice. „Credem însă – spune Gr. C. Tocilescu, Dacia înainte de romani, 1880 – că aci este ceva mai mult decât o prohibiţiune; este o reacţiune contra cultului Bacchus-Sabazius (divinitate traco-frigiană, greu de deosebit de Dionysos; cultul său este atestat în Dobrogea, la Histria, dar mai ales în Dacia, n.n.), contra originilor bacchice, în care vinul juca rolul principal …” Opinia lui Tocilescu mi se pare corectă, de bun simţ. Ponderat, Vasile Pârvan (Getica, Ed. Cultura naţională, Bucureşti, 1926) comentează că podgoriile autohtonilor nu erau „nici chiar aşa de numeroase, nici prea alese neamuri de vinuri”. Uşor subiectivă pare opnia lui Traian Herseni, unul din vârfurile Şcolii Sociologie de la Bucureşti: „după tumultul bahic (…) popoarele cuminţi şi sărace, de oieri şi plugari, şi-au reluat în religie faţa senină de altădată, cu tabla valorilor perfect pusă la punct, lăsând băutura să fie ceea ce a fost ea la început, un adjuvant al religiei, de exaltare a sufletului uman” (Forme străvechi de cultură poporană românească. Studiu de paleoetnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului , Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 265, 274).
Ce se întâmpla tot în acest timp în Dobrogea antică? Este dificil să ne facem o imagine clară despre viticultura indigenă, câtă vreme informaţiile pe care le avem sunt contradictorii. (Alexandru Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană în sec. I-III d. Hr., Ed. Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 77). Ovidius, poetul aflat în exil (Trist., 3, 10, 23-24) recunoaşte că pe aceste meleaguri se bea totuşi vin (indigen, de import? cine ştie exact …) Din perioada elenistică (perioada care începe cu urcarea pe tron a lui Alexandru cel Mare, 336 î. Hr., şi se încheie cu cucerirea Egiptului de către romani, 30 î. Hr.) lipsesc informaţiile despre cultul dionisiac, ceea ce pare să confirme, până la un punct, informaţiile lui Ovidius referitoare la lipsa unei viticulturi în zonă.
(continuare în numărul următor)
Răzvan Ciucă
Domeniile Ostrov, 2013
înainte de Pescuitul minunat
