-Răzoare de istorie- III
Începând cu goţii (populaţie de neam germanic, din marea familie a indoeuropenilor, care a jucat un rol activ la Dunărea de Jos şi în regiunile nord pontice în sec. III-IV d. Hr.), invaziile barbare (huni, slavi, bulgari, pecenegi; ş.a.) au durat în provinciile dunărene mai mult de 1100 de ani. Cu tot deranjul provocat de barbari – pecenegii, de pildă, în primăvara anului 1036 au devastat Dobrogea, distrugând pentru totdeauna aşezările de la Dervent şi Capidava şi incendiind Dinogeţia-Garvăn – cultura viţei de vie, „înrădăcinată” deja, nu şi-a curmat povestea în Dobrogea. (I. Teodorescu, op. cit. p. 198, care şi aminteşte de rolul jucat de prelaţi.) Folosit în cultul ortodox, pe măsura creştinării locuitorilor din regiune, în etajele aulice, încă folosit în riturile funerare ale celor neconvertiţi, vinul rămâne, înainte de toate, o băutură populară.
Puţinătatea informaţiilor certe şi directe, căutate în izvoarele scrise şi cercetările arheologice, din perioada celor 1100 de ani, nu poate limita logica aserţiunilor noastre.
După 1417, viţa de vie a fost din nou ameninţată, Dobrogea devenind provincie otomană. Se ştie că pentru adepţii islamismului este interzis consumul alcoolului. Explicit, Coranul nu a interzis niciodată vinul. Într-o sura de Coran, se spune chiar: „Mâncaţi şi beţi, însă nu întreceţi măsura (…).” La originea abstinenţei musulmanilor se află mai degrabă teama de beţie decât o interdicţie coranică (Michel Montignac, Vinul, un aliment esenţial pentru sănătatea ta, Ed. Litera, Bucureşti, 2010, p. 21-23). În numele djihadu-lui, faţă de adepţii cultelor politeiste, Coranul predică o atitudine net ostilă, dar pentru aceia „care au Scriptură”, adică faţă de creştini, recomandă un anumit respect (S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, Ed. Politică, Bucureşti, 1974, p. 533). La Başbunar (Fântâna Mare), sat compact de turci în Dobrogea, la începutul veacului trecut, bunicul din partea tatei, Andrei, venit din Ardeal, a pus pe dealuri viţă de vie, pe care toată viaţa a lucrat-o cu turci.
La 1330, Ibn Battuta, călător şi geograf arab, scrie că la Fenikah (varianta arabă a Episcopiei Vicinei) se păstrau de la an la an struguri, mere şi gutui. Am spune noi astăzi, ca în bună tradiţie monahală (Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.7). Se întâmpla cu 29 de ani înainte ca Iachint de Vicina să se aşeze pe scaunul Mitropoliei Ungrovlahiei, chemat fiind de Nicolae Alexandru voievod, cu încuviinţarea Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol şi cu consimţământul „prea puternicului şi sfântului Împărat al Bizanţului” (Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 243-244).
Am unele rezerve faţă de cele relatate la 1787 de francezul Charles de Peyssonel, şi anume: „strugurii ce se făceau aici (Dobrogea, n.n.) în destul de mare abundenţă”. Se producea vin roşu „în cantitate destul de mare (…) În fiecare an veneau din Rusia şi Polonia câte 5-6000 de căruţe pentru a încărca vinuri care costau pe loc 50 de parale quintalul”, un quital având 268 Kg (M. Magiru, op. cit., p. 181; apud M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul secolului al XX- lea, Tip. V. Socecu, Bucureşti, 1904, p.748). Din nefericire, în lucrare nu ni se arată sursa, nici în care parte a Dobrogei se producea vin „în abundenţă”, şi nici de unde ruşii şi polonezii încărcau căruţele cu vin.
Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, Europa a primit darul otrăvit al Americii: Phylloxera vastatrix, o ciupercă microscopică, producătoarea bolii numită făinare sau oidium. „Dezastrul filoxerei a găsit viticultura românească total nepregătită…” Oficial, apariţia filoxerei este consemnată în 1884, când plantaţiile de vii din podgorii dispăreau în masă (Cătălin Gălan, coord., Ghidul vinurilor româneşti, Ed. House of Guides Publishing Grup, Bucureşti, 2012, p. 11-13).
Filoxera nu a ocolit Dobrogea. Pagubele produse în plantaţii au fost însemnate, iar măsurile de reabilitare insuficiente. Şi totuşi, pentru asigurarea materialului săditor, pentru experimentarea şi punerea în valoare a solurilor calcaroase din regiunea de stepă, prin producerea de vinuri superioare de masă şi şampanizarea lor, în Dobrogea au fost înfiinţate două pepiniere: Isaccea (Tulcea) şi Murfatlar (Constanţa) (C. Filipescu, Dobrogea agricolă, în „Dobrogea – cincizeci de viaţă românească”, 1928, p. 516). În aceeaşi perioadă, la Baraţca-Păuliş (Transilvania) se înfiinţa prima pepinieră viticolă de stat, pentru producerea viţelor altoite, rezistente la filoxeră. În 1889, se înfiinţează şi în Regatul României primele pepiniere viticole de stat, la Strehaia (Mehedinţi) şi Ţintea (Prahova), urmate de încă 12 pepiniere în principalele podgorii (Ibidem).
Viticultura a urmat un curs ascendent, astfel că localităţile Ostrov, Almalău, Buceac, Oltina, Canlia, Lipniţa sunt „înconjurate de vii care dau vin bun şi în destulă cantitate. Au fost plantate viţe altoite, aparţinând unor varietăţi străine (italiene şi franceze): Riesling, Pinot, Aligote, Chasselas, Sellection Carrière”. (C. Filipescu, op. cit., p. 516; M. D. Ionescu, op. cit., p. 455-481)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sursele vorbesc de Ostrov ca de un centru viticol cu 3 preoţi proprietari de vii: Tudor Georgescu, Stoian şi Vasile (v. şi Gh. Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti în Dobrogea, până la 1878, Fundaţia „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996, p. 125).
În 1924, „podgoria” de la Ostrov era considerată una din cele mai renumite din ţară, fiind recunoscută calitatea superioară a vinurilor produse aici. (M. Magiru, op. cit., p. 181-182; apud Ostrovul, în „Marea Neagră”, 14 aug. 1924)
Mama îmi povestea că pe când era fată de prăvălie la Independenţa (Bairam-dede), bunicul meu din partea dânsei, Anghel, cumpăra vin din două locuri: de la Panciu, chiar de la podgoreanul Banciu, şi de la Ostrov. Agricultor, notabil proprietar de pământ, politician, prieten cu liderul ţărănist Ion Mihalache, ajuns şi Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Agricultură a Dobrogei, moş Anghel vindea la prăvălie vinul de la Panciu, iar pentru el, familie şi musafiri ţinea Vinul de Ostrov.
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, 2013
Înaintea Duminicii Învierii
fiului văduvei din Nain
