Patul în care dorm în colonie are Numărul de inventar I.H.R. 907085. Din el mă scol, mă duc-mă-ntorc, privesc-aud şi încerc să înţeleg. Aşa că am mai rămas câteva zile în Dobrogea, cetatea binecuvântată a martirilor prin duhul hristic. Persecuţiile începute în vremea lui Nero (64 Hr.) şi continuate sub împăraţii Domiţian, Traian – am aflat că s-a semnat un proiect turistic „Visul împăratului Traian”?! – Adrian, Marc Aureliu, Alexandru Sever, Septimiu Sever, Deciu, Diocleţian şi Iulian Apostatul le-au căzut jertfă un lan de spice de grâu legănate înaintea Domnului şi pregătite de seceriş. Din mulţimea spicelor, amintesc pe Apostolul Andrei, episcopul Dasius al Durostorumului, participant la Sinodul III Ecumenic de la Efes (431), Sfântul mucenic Emilian, tot de la Durostorum (Silistra, de azi), soldat roman în vremea împăratului Iulian Apostatul, şi încă mulţi alţii de la care se păstrează moaştele ca „arme ale dreptăţii, arme ale luminii, mădulare care acum sunt vii…”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia XXXII, 4).
La 12 Octombrie 1996, când, după multe atârnări, moaştele Sfântului Andrei au ajuns la Iaşi, întregind pentru câteva zile trupul cel de ţărână, cerul s-a luminat şi s-a ivit o zi de primăvară (predică).
Joi spre vineri noaptea, înaintea prăznuirii Sfântului Andrei, m-am zvârcolit. Nu pusesem grâu la încolţit, nu o văzusem pe mama pregătind o pâine mare lângă un ban de argint, nici pe bunicul Andrei îngropând untura şi sarea vitelor, spre a le dezgropa de Sfântul Gheorghe, şi n-am păzit nici usturoiul.
Am privit îndelung luceafărul cum scânteia peste o lume plecată în călătorie, săracă, fără de merinde şi poveşti. Se spune că Moş Andrei deschide lumea darurilor… Vremea a fost frumoasă şi curată, ca o zi de mai după ploaie. Să reţinem un adevăr din epoca străromână: pentru prima dată în Istorie, Sfântul Apostol Andrei ne-a unit în Hristos.
A doua zi, Întâi Decembrie, mi-am luat fărâma de anafură din săculeţul legat cu o fundă de tricolor, am deschis televizorul şi am privit la prima ştire: Nelu Iordache, samsarul şoselelor, a fost poprit. Scenariul zilei, anticipat, îl voi vedea seara, în rezumat: huiduieli, Băsescu nu dă mâna cu preşedinţii de dinaintea lui, declaraţii cu tineri mâncând cârnaţi, mâncarea „străbună”, şi sintagma „mă simt acum român” etc. Am ieşit la drum, pe lângă două steaguri fanate şi am văzut cum se asfaltează istoria. De pe şoseaua „modernizată” n-au scăpat nici măcar zece metri de piatră cubică, pusă la începutul unei tragedii mondiale…
„La mulţi ani Radule!”. Îmi spune că are două steguleţe şi o să defileze cu ele în parc. Radu are 6 ani, mi-e nepot, are o surioară Andreea, de 10 ani, iar părinţii petrec week-end-ul la Dortmund. Mă sună inginerul Dima, homo Vitruvius de la S.C. Ostrovit şi Mogoşoaia, este cu familia la Arcul de Triumf.
La birou, conul Panache, şeful cantinei, omul căruia dacă îi ceri un peşte ţi-l aduce şi pe Moby Dick, face socoteli şi colorează de Ziua Naţională a României. Îşi întrerupe munca(?) şi îmi arată în Monografia Ostrovului că are rude eroi care au murit pentru Ţară. Coane Panache, ştii ce şi cât scriu franţujii depsre Ostrov? Şi-i arăt Ghidul verde România, ediţia Michelin, 2010: „(…) o localitate construită în pantă pe malul Dunării şi acoperită de livezi. Urmează blocurile de beton ale oraşului bulgar Silistra, înconjurat de garduri de sârmă ghimpată”. Tace până când îmi spune că anul ăsta se va duce cu corul bisericii să colinde.
Răzvan Ciucă,
Domeniile Ostrov, decembrie 2012
