Începând cu anii 1800 și până în secolul următor, Călărașiul s-a dezvoltat constant în toate domeniile, ajungând ca în perioada interbelică să cunoască o adevărată forfotă culturală, fiind denumit în acele vremuri „Capșa Provinciei”.
Pe 23 ianuarie Județul Călărași a împlinit 41 de ani, după decizia de înființare din 1981, cu capitala la Călărași, însă municipiul Călărași a fost capitala marelui Județ Ialomița, care îngloba ceea ce cunoaștem acum ca județele Călărași și Ialomița, din 1833 până în 1952.
Profesorul Nicolae Țiripan a dorit să readucă în atenția publică acest aspect interesant:
„Mulți dintre Dumneavoastră cunoașteți faptul că, în perioada interbelică a secolului trecut, Călărașiul era cunoscut ca și „Capșa provinciei”, o adevărată capitală culturală a sud-estului românesc.
Atunci, în acea fastă perioadă, mulțime de scriitori și artiști, s-au produs la Călărași, etalându-și talentul și măestria pe scena teatrului din Parc sau mai târziu, a Cercului Subofițerilor, ori în alte localuri particulare.”
Printre marii artiști care au fost de nenumărate ori la Călărași în acea perioadă s-a numărat și Maria Tănase, marea voce a muzicii populare și nu numai.
Nicolae Țiripan, un pasionat promotor al istoriei Călărașiului, a redat, pe pagina sa de facebook, un episod al prezenței acesteia în orașul de pe malul Borcei.
Despre prezența în urbea noastră a celebrei artiste, regretatul avocat și om de cultură călărășean, Marin Giurcă, scria:
„Ziua își potolise văpăile, iar înserarea se despletea peste case și oameni. La casa de bilete a Grădinii de vară din strada Știrbei Vodă, sau „Strada Mare”, cum îi spuneau călărășenii, mare aglomerație. Spectacol de muzică cu Maria Tănase, Ion Luican, Petre Gusti și alți câțiva cântăreți de renume din București au electrizat auditoriul călărășean care i-au răsplătit cu furtuni aplauze și solicitări de bis, după bis, de parcă ar fi vrut să nu se mai despartă până dimineață de aceste zeități ale muzicii românești.
Spectacolul s-a terminat. Era spre miezul nopții, Grădina de vară a restaurantului „Unu” de pe „Strada Mare” s-a umplut cu călărășeni ieșiți de la spectacol. A intrat și un grup de 10-12 persoane. Bărbații purtau haina pe umăr sau pe braț și în fruntea grupului, o femeie. Păreau obosiți de parcă veneau pe jos, de departe.
Era Maria Tănase și colegii ei. Erau așteptați. Două mese alăturate acoperite cu fețe de masă albe, o vază cu flori, obosite de căldură și un carton pe care scria „Rezervat”.
– Puiule, se adresă Maria Tănase, chelnerului. Repede, câte o țuiculiță rece, o porție de brânză cu roșii, câte un țap cu bere și gata. Ne grăbim. Ne așteaptă mașina. Dimineață trebuie să fim la București.
Chelnerul a executat comanda. Dintr-un ungher însă, aproape de masa artiștilor, s-a desprins un cântec de vioară, era un cântec sau plâns de vioară, mângâind cu acorduri sensibile, pe cei din apropierea lui. „…Îți amintești, mai știi Mimi…” și vioara își despletea peste noapte romanța, ca fetele, pletele, peste umerii rotunzi.
– Sărut mâna Doamna mea, Maria. Vă amintiți de acest cântec? V-ați lansat cu el la Ploiești, în restaurantul din spatele Gării. Eu vă acompaniam. Cântam împreună… și vioara și-a reluat plânsul sau cântecul ei.
– Domnule, Miki, dumneata ești? Maria Tănase l-a privit lung, cu compătimire, cu nostalgie, cu durere. Și-a prins tâmplele în palme și-a mai spus ca pentru ea: „El să fie oare? Atâta a mai rămas din el?”
Strângând vioara la piept, de masa artiștilor s-a apropiat un bărbat albit, cu spatele adus de ani, 65-70 ani, modest îmbrăcat, cu cravată la gât, îngrijit. De mult, Miki a fost și el o vioară de elită și un solist vocal prețuit de călărășeni și de toți cei care l-au ascultat în diverse localuri din țară, unde a cântat, dar a orbit de tânăr.
În local rumoarea se potolise iar capetele consumatorilor se îndreptau din curiozitate spre masa artiștilor. Ce se întâmplă acolo? Maria Tănase a scos din poșetă câteva hârtii de 25 lei, la fel și colegii ei.
Pe masă se formase o grămadă de bani. Petre Gusti i-a strâns și i-a băgat în buzunarul hainei bătrânului uscățiv, orb care nu și-a întrerupt totuși, cântecul. A terminat. A băgat vioara și arcușul la piept, sub haină. Acolo le purta. S-a ajutat cu bastonul pe care îl agățase de un buzunar al hainei, apropiindu-se de masa cântăreților.
– Doamna mea Maria, am venit să vă aud. Nu vă pot vedea, sunt orb.
O mână cu degetele lungi, descărnate, au scos tremurând din buzunarul hainei teancul de bani, așezându-i pe masa artiștilor.
– Nu vă supărați! Nu v-am cântat pentru bani. Numai s-o aud odată pe Doamna mea și să-și aducă aminte de mine.
Maria Tănase a insistat să ia banii.
– Nu m-ați uitat Doamnă. Pentru mine, este mai mult decât orice sumă de bani. Și bătrânul lăutar, în baston, a dispărut în noapte, ca un plâns sau cântec de vioară.”
Perioada înfloritoare a Călărașiului a continuat până în perioada interbelică, iar acest lucru s-a concretizat și în numărul mare de birturi care funcționau în oraș. De altfel, numărul mare de localuri i-a adus adus localității un alt renume, acela al „orașului cu 100 de cârciumi”.
Florin Rădulescu, directorul Muzeului Municipal Călărași, a explicat, pentru ziarul Adevărul, de ce a ajuns Călărașiul să aibă acest renume.
„Se cinstea vânzarea, iar tranzacţiile se încheieau la un pahar. Vapoarele care veneau în port, cu marinari cu tot au dus la dezvoltarea unor asemenea localuri.
Aşa a ajuns să fie supranumit oraşul celor 100 de cârciumi, după ce s-a făcut o inventariere a celor care deţineau licenţă pentru un asemenea comerţ.
Mai mult decât atât, în perioada comunistă au fost preluate denumirile acestor locuri, iar oamenii se orientau după cârciumi: restaurantul Poştei, Dunărea, la Frână, 5 Călăraşi, 2 Colonei, 2 Moldoveni, Pufoaica ruptă.
Toate acestea constituiau, evident, şi puncte de reper. Clădirile au dispărut fizic, odată cu sistematizarea oraşului, dar în memoria colectivă s-au păstrat unele denumiri.”
