Începutul deceniului IX, veacul XX. Izbutisem la Muzeul din Slobozia să alcătuiesc prima Colecţie de etnografie aromână din lume ! Repet, de etnografie, nu de artă populară. Numă grăbeam, şezusem la aromânii din Bărăgan (Slobozia, Călăraşi, Dâlga, Urziceni, Afumaţi) şi din Dobrogea (Beidaud, Camene, Eschibaba, Distimele, Ceamurlia, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu), la „vlahii berbecilor” din Balcani (de la Puntea din Arta la Florina, Volos, Cumanovo, Skopje sau Ştip). La Muzeul Judeţean tipărisem primele cărţi poştale aromâneşti din lume (podoabe de argint şi vase de aramă, ediţie bilingvă; le trimiteam afară prin toate ocaziile posibile). Despre picurari, armatoli, cărvănari, despre bana / viaţa aromânească, despre haiduci şi vrute/iubite rămase în podoabe de flori citisem de la Cezare Cantu la Pouqueville, Gustav Weigand, F. Kanitz, de la Tache Papahagi la Constantin Belemace şi George Murnu la Nicolae Baţaria, de la Marcu Beza la Nicolae Saramandru, de la Nicolae Iorga la K. Jirecek şi Max Payfuss…
În iarna 82 – 83 am recitit despre distrugerea Moscopolei („stup de albine aşezat printre crăpături de stânci în jurul cărora mugesc şuvoaiele”, Pouqueville, Voyage en Grece, vol.III, p.45) şi despre geneza cosmopolitismului aromânesc (diaspora, pusta xinatie/neagra străinătate; despre redeşteptarea naţională la aromâni). M-am aprins, dar numai după ce am înţeles că dinspre moarte spre înviere aromânii trebuie să (re)înveţe „Părinteasca Dimândare: Di sum plocili di murmintsa/Strigâ a noshtsâ bunj pârintsâ:/«Blestem mari s-aibâ-n casâ/Cari di limba lui a-lasă» Este de crezut că toate seminţiile lumii poartă sâmburele acestei „Dimândări”.
Spre Paşti, Ansamblul folcloric Steauă di Dor (mă inspirase poezia Kirei Iorgoveanu), aştepta intrarea în arenă. N-a fost uşor să lucrez cu 70 de aromâni (inicioţi, cipani, fârşeroţi etc). Toţi deştepţi, toţi cu idei, ăla mare, ăla tare, toţi lideri. Suportam şi handicapul că eram „pi giumitate armân”. Chiar poeta Kira Iorgoveanu se îndoia că aş fi putut să încap în Visul ei cu Alexandru Macedon…
După Paşti s-a auzit strigarea ARMÂNAME ! 70 de aromâni, de toate vârstele şi de toate meseriile, îmbrăcaţi în straie ţesute în Balcani, au cutremurat Sala Palatului din Slobozia tixită de o lume pe care nu ai fi bănuit-o că într-o zi îşi va declina identitatea. „Steaua” din straja primăverii va luci pentru o vreme deasupra unei nunţi de pomină care va înfiora cu emoţii Ţara. Cu hlambura cu pânză albă şi panglici tricolore, cu crucea în vârfuri cu mere, corlu (hora) Nunţii se va întinde din Slobozia spre Capitală şi Marea Neagră, umplând săli de teatru, cămine culturale, coline, vetre de sate şi muzee.
La primul spectacol dat în Bucureşti, la teatrul „Ion Vasilescu”, parcă plouase cu „ţânţari”. S-a blocat circulaţia între Piaţa Romană şi Grădina Icoanei. Oficial, aveam un paravan: Festivalul Naţional „Cântarea României”, dar mă întreb şi azi ce fiori le-am dat „organelor” de-atunci ?!
„… cei ce ne-am împărtăşit din bucuriile artei acestui spectacol de neuitat – scria Constantin Crişan în România liberă, 28 aprilie 1983 – am primit în chipul cel mai puţin didactic o lecţie necesară: folclorul este cu atât mai adevărat, mai frumos şi mai nou, cu cât este mai puţin stilizat. Aceasta mi s-a părut a fi pledoaria cea mai semnificativă a Ansamblului folcloric aromânesc Steaua di Dor din Slobozia: reînvierea cântecului, jocului şi obiceiurilor în structura şi forma lor arhetipală în care s-au îmbrăcat dintru început, rezistând astfel intemperiilor vremii şi oricărei eventuale agresiuni a snobismului ori a aşa-zisei modernizări”. În sală, abia răsuflând între profesori, medici, tovarăşi, colonei, artişti, ospătari, scriitori şi jurnalişti, savantul Elie Carafoli, tras din Veria şi şcolit la Sorbona, vârful aeronauticii româneşti din perioada interbelică, autoritate de necontestat în mecanica fluidelor, aerodinamică etc etc. Cu greu găsindu-şi loc, bătrânul Harry Brauner, celebrul etnomuzicolog din Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, colaborator cu Brăiloiu, întemeietorul Institutului de Folclor din Bucureşti, primul care a înregistrat melodia baladei Meşterul Manole ş.a.
În mai, la Slobozia, la Cenaclul lui Adrian Păunescu „Şi totuşi iubirea”, aromânii, prin talent şi execuţie entuziasmantă, au scos lumea în stradă. Poetul, la strigătul „Armâname”, a cerut ca toţi cei cu „ochii albaştri” să părăsească sala…Trăiască libertatea! Trăiască tricolorul! ş.a.m.d
Spectacolul din mai de la Muzeul Satului l-a avut, printre sutele de turişti veniţi din Balcani şi din întreaga ţară, pe Manea Mănescu, premierul de atunci al Guvernului României.
În cheia cunoscutei sale retorici, Corneliu Vadim Tudor, în Cronica din „Săptămâna”, 20 mai 1983, scrie entuziasmat după evenimentul de la Muzeul Satului: „Cine ar vrea să pătrundă mai bine miracolul perpetuării noastre ca neam, în răspărul atâtor furtuni istorice, n-au decât să-i întrebe pe aromâni, ca şi pe transilvăneni, munteni şi moldoveni, ce i-a ţinut în viaţă până astăzi, ce forţă uriaşă de conservare le curge prin vine. Chiar în condiţiile în care n-au avut şi n-au şcoli în limba lor, adică în limba noastră, nici ziare proprii, nici alte drepturi fireşti, aromânii s-au priceput de minune să-şi păstreze profilul spiritual, cu demnitate şi sârguinţă patriotică (…) în Haemusul lor s-au răsfrânt Carpaţii noştri, în Pindul lor s-a auzit ecoul Ceahlăului, iar beteala plumburie a Dunării, sfinţită de atâtea ori cu sânge românesc, nu ne-a despărţit niciodată, ci ne-a sigilat dragostea pentru vecie”.
Tot în mai 1983, Romanian News, oficialul românesc pentru străinătate din acele timpuri, se întreba: „Who are the Macedo-Romanians? What is their history, what exactly distinguishes them from, and what are their similarities wihth the Romanians ?”
Am mai dat un răspuns la sala „Rapsodia Română”, unde dorul aromânilor din „Stea”, de recunoaştere a graiului şi strămoşeştilor lor obiceiuri, l-a făcut şi pe viitorul lider ţărănist Vasile Vetişanu să scrie în Flacăra din 10 iunie 1983: „O intrare în ritualuri de zile mari adăposteşte nunta aromânească, nu ca spectacol doar, ci ca „rezidire” a unei lumi (…) Un semn de trezire ? Da! Şi mai mult decât atât. O deschidere spre o lume a noastră, prea puţin cunoscută şi chemată la rosturile prezentului: lumea aromânească. Lumea care există, trăieşte şi ne aşteaptă”.
M-au ajutat să strig: Vlad Bâtcă (regizor tv), Gheorghe Nedelcu (profesor de muzică), Mihai Runcanu (coregraf), Kira Iorgoveanu (poetă), Marius Carniciu (medic veterinar), TOŢI 70.
Au trecut puţin peste 30 de ani de atunci. Strigătul aromânilor a rămas, întrebările lui Vetişanu au rămas, s-au adăugat altele şi tot aşa …
Răzvan Ciucă
Slobozia, aprilie 2014,
În Penticostar
